Editorial

 Tudorițo, nene!

Cine te-a făcut om mare, Tudorițo, nene!…

Intenționat, am coroborat două versuri cu cântec, ușor unul, popular al doilea, spre a ajunge la distinsul ministru al Justiției, în pofida prenumelui diminutivat la naștere, fără acordul purtătorului. Un profesionist adevărat al unui domeniu atât de controversat cum este Justiția, dar la care se pricep tot mai mulți, odată cu puhoiul de blonde ieșite pe porțile unor facultăți de drept. Și nu cred că cineva îl poate suspecta de ignoranță în materie sau de rea intenție, pe fond, chiar dacă săgeți otrăvite s-au ațintit asupra Domniei Sale îndată după înscăunare (învestitură), cu vădită prezumpție de… vinovăție! Singur printre pesediști sau coalizați, competentul profesor de drept pare imun față de influențe și presiuni, rob doar cunoștințelor și conștiinței.

Nu mi-am propus să-i fiu avocat domnului T.T., nici nu are nevoie de asemenea servicii, dar m-a deranjat ieșirea publică a altui profesor, ajuns șef al statului. Președintele afirma că susnumitul nu mai este profesor, ci ministru. Este, domnule președinte; nimeni nu i-a anulat nici diploma nici expertiza, cum este (ar trebui să fie) și cazul Domniei Voastre. Și când doarme, domnul T.T. știe mai mult Drept decât colegii de breaslă sau  alții mai mari. La stat și la sfat. Nu și-a pierdut nici simțul dreptății omul, dar nici al umorului. Memorabilă ideea unui parlamemnt tricameral, la cele două camere tradiționale adăugându-se „camera procurorilor”, care ar dori să le controleze și să le dirijeze pe primele două, într-un soi de republică dictatorială a procurorilor.

Toate ar fi bune și frumoase dacă sistemul nostru de justiție ar fi după chipul și asemănarea ministrului actual. Dar nu este. Doar Președintele percepe o Justiție omogenă, cu oameni integri, incoruptibili, demni de sfintele icoane, și îndeamnă societatea civilă infiltrată de necivili să o apere, fie și în stradă. O fi bine, o fi corect, în limitele fișei postului? „Jos labele de pe DNA!”, zice. Să nu fi văzut rostogolindu-se amenințător nicio… portocală pe culoarele instituției?! Dilema predecesorului său, Traian Băsescu, stă în picioare: într-o țară a corupției generalizate, cu 500 de parlamentari corupți (prezumptiv), toți cei câteva mii de angajați ai sistemului judiciar să fie integri? Glisăm în teritoriul paradoxurilor. Și tot domnul fost clarifica tranșant o altă chestiune esențială: magistrat este exclusiv judecătorul, nici procurorul, nici avocatul, aceștia putând fi alăturați pe orizontală și asimilați. Diferența este că unul apără (sau ar trebui să apere!) statul, celălalt își apără clientul. Bine plătiți, din surse diferite, și unul, și celălalt. Nici cu veniturile judecătorului nu mi-e rușine; nu degeaba, o profesoară emerită, cu toate gradele didactice, opta pentru jumătate din pensia soțului defunct! Dar justiția, uneori chiar dreptatea, se face în sala de judecată, unde suveran ar tebui să fie judecătorul. Și, nu-i așa, „Nimeni nu este mai presus de lege!”. Frumos slogan…

Într-un cadru ideal, atenționarea domnului președinte ar fi corectă: nimeni să nu se atingă de Justiție nici măcar cu… o portocală! Dacă inamovibilitatea este asigurată, remunerarea barosană așișderea, infailibilitatea depinde de domniile lor. Cele 252 de sentințe respinse de CEDO ar trebui să dea de gândit, inclusiv cabinetului prezidențial. Și, dacă nimeni nu este mai presus de lege, autorii hotărârilor judecătorești greșite cu voia sau din ignoranță ar trebui să plătească. Direct, personal, nu prin reprezentanți ce compun statul român. Răspunderea este o condiție în orice (altă) profesie. Și de regulă, vinovatul plătește ca  popa. Nu și judecătorul sau procurorul. Cât despre parchetul însărcinat cu anticorupția, este bine să fie „atent la toți și la toate”, în limitele prerogativelor și ale legii. Inclusiv, un ochi interior, focusându-i pe cei care „își fac treaba în toate dosarele”, cum afirma, textual, șefa.

Mai plutește peste toate o întrebare: cine îi controlează pe controlori?

Oricum, principiul comunist „Dai în mine, dai în tine,/Dai în fabrici și uzine!” nu mai stă în picioare. Pentru că nu prea mai „râd în soare” nici fabrici, nici uzine. Doar noi ce „ne mai râdem”. Până când, doamnelor și domnilor?!

Mihai Suciu