Editorial

Mihai S. 2

Majestate, să ne ierți!

 „Dar, vai, suntem cu toții actori într-o lume în schimbare!” – Shakespeare, Episcop către Arthur.

Actori sau numai actanți, toți jucăm teatru în tragi-comedia disimulării, a prefăcătoriei nonproductive; spectacolul globalizării ne circumscrie pe toți, oriunde ne-am afla. Un regizor nevăzut ne distribuie pe fiecare în dublu rol: actor, dar și spectator. În prim-planul scenei sau în fundal, protagonist sau doar „purtător de tavă”, ca actor. Pasiv de regulă în rolul de spectator, fără posibilitatea de a interveni în evoluția conflictului scenarizat. Cel mult, repugnându-ți rolul de „aplaudac”, arunci cu roșii (tot mai scumpe) și cu înjurături (tot mai ieftine, stoc supranormativ) în protagoniștii care joacă sau, mai degrabă, se joacă, inclusiv cu destinul tău, într-o vreme în care apetitul pentru spectacol este amplificat paroxistic de toate canalele (în multe cazuri, chiar… canale!) de comunicare. Evident pentru cel încă nemancurtizat, totul se reduce la manipulare; fie că manipulăm, fie că suntem manipulați, specatacol să fie! Cine să mai fie îngrozit de desfigurarea prin spectaculos!

Două specatcole paralele se derulează în acest moment al Țării, unul tragic absolut, tragi-comic și derizoriu al doilea. La ora când scriu aceste rânduri, ultimul rege al României – al  Regatului României – s-a întors definitiv acasă. Nu voi comenta evenimentul. Și nu că nu m-ar fi marcat destinul tragic al Majestății Sale, dar mă oripilează puhoiul de pricepuți într-ale monarhiei românești și fariseimul multora dintre ce care, acum, varsă lacrimi de crocodil, într-o farsă inabil pusă în scenă, în corul bocitoarelor infiltrându-se înșiși urmașii sau chiar cei care  și-au prigonit și mazilit suveranul de drept.

Odată cu stabilirea definitivă în cripta regală de la Curtea de Argeș, începe postumitatea Regelui Mihai I al României, dar și a monarhiei. Monarhia iese din scenă. Succesoarea la coroană, Margareta, conform unui istoric lucid, va fi întâistătătoarea în fruntea Familiei Regale și nu a Casei Regale. Postum, Regele Mihai va câștiga în popularitate, perceput la adevărata dimensiune a faptelor sale, stârnind inclusiv interesul multora dintre cei până azi ignoranți sau indiferenți. Dar – păcat! – doar postum. O personalitate emblematică a istoriei noastre tragice. Un rege tragic, cu un destin asumat, fără să fie vinovat, sau „vinovat fără vină”, mereu sub vremuri ca tot omul. Român adevărat, și nu doar prin naștere; capabil de sacrificiu pentru țara în care s-a născut, creștin ortodox convins și nu cum mimează maimarii zilei („Nihil sine Deo!” era antetul Casei Regale), emblemă a demnității românești autentice, aflată azi în mare penurie. Campion al răbdării umane și al iertării creștinești.

Aveam doar trei anișori când comuniștii au „abolit” monarhia, alungând ultimul purtător al coroanei de oțel (fabricată dintr-un tun turcesc capturat în Războiul de Independență!), în zorii „celei mai drepte orânduiri”. Asupra (ne)dreptăților „iepocii”, nu e cazul să zăbovim, ar fi, acum, cel puțin indecent. Cert e că 45 de ani am fost „beneficiar” și martor al exceselor și al manipulării abjecte sub minciuna-corolar „dictatura clasaei muncitoare”, cu aliatul ei la dictatură – țărănime muncitoare (era și „țărănime nemuncitroare”? Că muncitorime… nemuncitoare exista berechet!), secera împreunată cu ciocanul. Nu m-am gândit nicio clipă că și tatăl meu, țăran descins dintr-o „dinastie” țărănească și preoțească, era… dictator, chiar dacă, ce-i drept, în familie, mai avea și asemenea puseuri.  Sau tendințe, că nu toate îi ieșeau, îl mai obstrucționam noi, copiii,  supușii cu imbolduri de nesupușenie, un fel de clasă muncitoare minoră.

Revenind la Majestatea Sa, sunt dator să recunosc că i-am cunoscut mai bine, volens-nolens, pe comuniștii care l-au mazilit, uzurpându-i, cu poruncă de la Răsărit, tronul și țara, însăilând ulterior cele mai năstrușnice minciuni despre monarhie și monarhi. Mă mir că au rezistat și în povești capetele încoronate! Pe Mihai l-am descoperit pe o monedă, scăpată succesivelor reforme monetare, într-un tub de aluminiu, mascată  de alte tinichele sugerând noile vremuri. De pe metalul rece, îmi surâdea un chip de tânăr frumos, cu o privire caldă, senină și pătrunzătoare. La insistențele mele, părinții mi-au explicat, cu parcimonie, cine era personajul, avertizându-mă să nu scot o vorbă, după ce mi-au confiscat moneda. Unii săteni l-au cunoscut direct; despre un sătean chipeș și bine legat chiar se spunea că ar fi fost în Garda Regală ca militar în termen. Am aflat mai târziu că nu puține consătene tinere sau chiar mai puțin tinere suspinau pe ascuns la vederea imaginii regale, bine ferecată în suflet, din moment ce tăcerea devenise singura atitudine întru supraviețuire în libertate. O singură Ană s-a jertfit pentru Mihai; cu noblețe și răbdare, regina i-a împărtășit statutul de exilat, de desțărat, până la ultima suflare.

Am fost otrăvit cu tot felul de minciuni antimonarhice, Regele Mihai fiind acuzat de toate relele din lume, dar exclus total din actul istoric de la 23 august 1944. Paradigma nu s-a dat la întors nici după 1989. Trenul regal ticsit cu tablouri de valoare,  lingouri de aur, bijuterii etc. la părăsirea țării de   către monarhul alungat din țară continua să circule, la derută, prin mințile unor trădători la nivel înalt, indivizi fără Dumnezeu, care prăduiau țara; se dăduse dezlegare la marile privatizări  frauduloase. Cât pe ce să cad victimă propgndei deșănțate: în vreme ce ne târam tot mai gâfâind spre „cele mai înalte culmi”, ascultând mesajul de Anul Nou al regelui Mihai la un post de radio străin și interzis la noi, era cât pe ce să-l transfer și eu în tagma fariseilor: „Îți convine matale să ne urezi una și alta, spunând că ai grijă de noi, ne ai în vedere; ai de toate, în vreme ce noi ne târâm ca viermii!” Ignorant, greșeam: și ex-regele nostru, odată expulzat,  se chinuia din greu să asigure subzistența familiei spoliate, fără a-și pierde speranța, demnitatea și încrederea în țara noastră și a lui. Umilința doare, dar nu și ucide; îi poate supraviețui chiar și o ființă demnă, superioară. Din fericire, regele a supraviețuit și a fost învrednicit de Domnul cu o viață bogată în ani. Putea împărtăși soarta celuilalt mareșal, cu care a colaborat până la un punct, tot demn și el, inclusiv în fața plutonului de execuție,  și iubitor de țară până la sacrificiu – Ion Antonescu. Să ne amintim, tot tragic, prin crimă abominabilă, scotea din scenă „ciuma roșie” de la Răsărit familia țaristă. Istoria e doldora de asemenea „recompense”!

Mult mai târziu, din lecturi prohibite, am aflat adevărul istoric, rolul monarhiei și faptele adevărate ale mnonarhilor noștri, inclusiv misterul acelui an românesc de top, 1938, cât și despre supraeforturile de defăimare, denigrare și chiar acuzare a acestei instituții legale și constituționale, cu rădăcini adânci, bine ancorate în mentalul colectiv, în istorii.

Nu vreau să fiu pesimistul de serviciu, dar sunt convins că forma statală monarhică nu mai este de viitor la noi, retrăgându-se în istorie (deocamdată, impardonabil, escamotată și de manualele de istorie!), simultan cu plecarea Regelui Mihai în Împărăția Cerească. Revenirea la normal (Constituția din 1923) se putea petrece în 1990. Nu s-a vrut de sus. Unde s-a ajuns, se prea vede. Tot la spectacol. Spectacol politic. Insuși cel care s-a opus, alungându-l încă o dată în anul de rușine 1990, și-a cerut scuze. La ce mai folosesc?! Iar Herr president, tot os nemțesc, nu și… domnesc, a slobozit o frază lacrimogenă bine ticluită de purtătoarea lui de vorbe, după care și-a slobozit protestanții în stradă; al doilea și al treilea om în stat au pus de-un miting sau marș lacrimogen  în capitala banilor, după care și-au văzut de-ale lor – în principal, lupta cu statul „paralel”, iar premierul și-a exprimat, cu o tristețe copleșitoare, aproape lăcrimând printre ridurile adânci, regretul că nu ne conduce Majestatea Sa, fiind nevoiți dânșii să-i țină locul. Și ne părăsește intempestiv, prematur sau pretimpuriu, cam cum vine iarna și ne ia prin surprindere. Or, se vede, nici măcar gara din Curtea de Argeș nu era pregătită pentru întoarcerea definitivă a… sicriului regal, fiind în gravă suferință, vecină cu paragina. Doar locul de veci, prin osârdia Sfintei Biserici,  se dovedește primitor și… regal!

Iartă-ne, Majestate! Se vede și mai limpede acum că ți-ai iubit țara, poporul încredințat spre păstorire. Și o bună parte a acestuia chiar te plânge, cu lacrimi adevărate. Numai că oile rătăcitoare tot s-au rătăcit, inclusiv pe la cârma Republicii. Dumnezeu să te răsplătească în Împărăția Sa, că oamenii n-au fost în stare.

„Majestate, să ne ierți / Că-n decembrie-am fost beți!” Și continuăm să fim, încă nu ne-am trezit. Și – slabe speranțe, scrutând viitorul. Una dintre speranțele românilor tocmai a murit.

Mihai Suciu