Editorial

 

 

Eminescu să ne judece!

 

                                                   Motto: „Cât vrei să mai furi dom ministru?

                                                                 Uităte-n jur: e sinistru!”

(inscripție pe un gard, Tîrgu-Mureș)

 

Intenționam să scriu despre câini, pe bune. Și nu-i voi uita. Pentru că, în pofida aprecierilor globalizante defăimătoare – unele bine argumentate și motivate, din moment ce neghina s-a amestecat cu grâul curat și în lumea patrupedelor – , nu poți ignora dovezile de devotament până la sacrificiul de sine al câinelui adevărat față de stăpân. Totodată, a nu se uita, nu puține dintre năravurile rele ale câinilor au fost preluate de unele ființe bipede hămesite, nesătule, dincolo de lătrat-mușcat. Așadar, tot despre câini va fi vorba, fără a-i jigni pe cei autentici, născuți… câini.

„Furată, trădată  mereu”, țărișoara, netrebnicia fiind ascunsă pe după sforăitoare declarații de dragoste, fără a putea masca dorința de viol. Interminabile și meschine  revanșe, reglări de conturi de tip mafiot la cotele de sus ale puterii, în vreme ce un individ dezaxat al „sitemului”, bine plătit din banii noștri să ne apere, să ne asigure tihna și pacea, însuși „organul”, cum ar veni, ne violează. La propriu! Este doar un efect al cauzei menționate. Iar ticăloșia este mult mai amplă, mai compelexă, de la incompetență, la apărarea cu orice preț a incompetenței urcate ierahic până la nebănuite niveluri. Un evident spirit gregar, „de gașcă”, acoperă mizerii, ascunzând sub preș gunoaie puturoasae. În ăst-timp, țara este tot mai vulnerabillizată, pradă prea ușoară și prea ieftină pentru tot soiul de aventurieri. Unii demenți chiar cred că totul este marfă, totul este de vânzare. Pare absurd, dar exemplificabil prin indivizi cu nume-prenume și nemăsurată aroganță și sfidare, care, din veniturile de amploiat al acestui stat… „paralel”, și-au cumpărat insule paradisiace și conturi umflate în „paradisuri fiscale”. Nu înainte de a deschide larg porțile țării în fața exodului de creiere autentice, bine propulsate spre refugiu prin măsuri parșive.

Este inutil să te întrebi dacă acești adepți ai filosofiei „trăiește-ți clipa” ar fi, totuși, capabili să emane un proiect de țară, aflată în vizibilă derivă. Așa ceva „nu se există”! Nu posibila nenorocire a țării îi arde, ci umplerea propriului buzunar. Cu rare excepții, se joacă la cacealma. Așa se face că „anul astral 2018” (astral a fost 1918, doamnelor și domnilor!) se va finaliza, mai mult ca sigur, cu chermeze și declarații de dragoste/viol. Și așa vom mai stinge o etapă, fără a ne rușina față de înaintașii care s-au sacrificat pentru o „Românie dodoloață”. Și, apropo de proiecte, cum ne mai îmbătau, mai an, niște infractori numiți miniștri cu master-planuri poliocrome cu autostrăzi și drumuri expres construite cu… markerul și rămase pe hârtie. Cel mult, prin  licitații aranjate, cu studii de fezabilitate gras plătite, expirate și acestea. Din păcate, țara nu este unită nici sub acest aspect, lipsind autostrăzile care să  lege cele trei provincii românești.

În vara trecută, la Universitatea de Vară a „diasporenilor” noștri de la Izvoru Mureșului, am întrebat mai mulți experți (în vorbe) dacă, apropo de visul de reîntregire a țării, prin aducerea Basarabiei Acasă, există un proiect, Adică, un document scris, concret și explicit, așa cum se pretinde la construirea unui șopron sau la înființarea unei ferme de melci sau de urzici. Interlocutorii au încercat să mă aburească cu vorbe și chiar cifre. Că ar exista o masă critică pro-, că așa și pe dincolo. Dar proiect – nema! Ba, unul, mai poet, și-a pus mâna în dreptul inimii personale, unde ar fi scris Proiectul. Am operat o mică rectificare, arătându-i fruntea. Acolo, ar trebui să fie sediul Proiectului!

„A  vorbi despre Basarabia…” Doamne, cât l-a durut pe Mihai Eminescu pământul românesc furat de muscal de dincolo de Prut! Pe mulți dintre noi îi mai doare și azi, deși conștientizăm o realitate dureroasă: mereu va curge un Prut înrte noi, mai mult sau mai puțin tulbure. Chiar și atunci când – dă, Doamne! – râul nu va mai fi hotar prin mijloc de țară, fără a înceta însă să ne despartă. Mereu va fi un Prut între noi. Pentru că „Prutul dintre noi” e… capra vecinului! „Dar am  mai văzut sub soare că în locul dreptății este fdărădelegea și în locul celui cucernic, cel nelegiuit”. (Eclesiatul 13:16)

P.s. „Și floarea teiului e-n toi,

        Furtunile se potoliră,

        Mai freamătă măiastra liră,

        Mai cântă EMINESCU-n noi”

(Victor Eftimiu)

Nu în toți mai rezonează durerea și dorurile lui, „Cel maai chemat s-aline, din toți, și cel mai teafăr”! Nu puțini români îngână alte refrene, ademeniți de cântece de sirenă străine intereselor  neamului…
Mihai Suciu