Editorial

 Țara, resetată!

 Luați de val, un talaz denigrator și rău intenționat – și, evident, manipulator -, suntem tentați să-i descoperim/născocim tot mai multe defecte Mamei-Țară, pășind involuntar în corul denigratorilor și al dușmanilor ei. Manipulare, da, din moment ce vitrina ticsită cu nenorocire, scursori din underground-urile  unei vieți pestilențiale, este mult mai vizibilă și chiar mai acroșantă pentru minți tarate și creiere bine și insistent spălate. Din păcate, m-am convins că până și nu puținele „dejecții” mediatice sau mediatizate își au publicul de nișă. Jalnică, împuțită nișă! Menirea unei televiziuni, de-o pildă, ar fi să restrângă această vitrină. Dar asta cere educație și chiar… deontologie. Iar unora chiar le convine situația și „fac totul și chiar mai mult” să o cultive. Dușmanii țării, dinlăuntru sau de aiurea, jubilează, în vreme ce o storc și o vlăguiesc fără rușine, iar ea face eforturi disperate să-și perpetueze fărâma de demnitate și generozitate, de altruism și empatie. „Divide et impera” este lozincă-deviză cu vechi state de serviciu prin istorii potrivnice. („A despărți pentru a împărți”, tălmăcea adagiul latin C.A. Rosetti). Spre râsul curcilor, de n-ar fi de plâns, un lider de partid care a bătut de când a supt primul deț de lapte șaua dezmembrării acestei țări, critica faptul că, nici acum, în anul centenar al Marii Uniri, nu avem un „proiect de țară”, probabil, așa cum ar fi în viziunea sa centripetă. Nu, domnule Hunor, fost ministru al Culturii și al Patrimoniului Național al României – da, al României! -, această țară a fost bine gândită, este fezabilă, nu duce lipsă decât de onestitatea și de recunoștință, nu de proiecte sau studii de fezabilitate demolatoare.

Și mai cred că, fără a ignora putregaiul rezidual, tot mai mulți români continuă să fie oamenii buni, de omenie, purtători de valori morale înalte, chiar dacă aceștia sunt mai puțin vizibili. Și nici nu le place să iasă în față, să se bată cu cărămida în piept sau să-și clameze obsesiv și indecent virtuțile. Observ, în ultima vreme, în timp ce politicienii de pe toate ramurile copacului stufos  numit „democrație” luptă ca niște primate să-și perpetueze poziția la vârful copacului, unde poamele sunt mai mari și mai zemoase, în pofida puținătății cantității de fosfor de care dispun, sporește numărul oamenilor săritori la nevoile vitale, absolut vitale, la limita supraviețuirii, ale semenilor „mai triști ca noi”. Sunt tot mai numeroase și mai diversificate gesturile emoționante, până la lacrimi, ale unor tineri voluntari, care își sacrifică mintea, timpul și chiar banul pentru a șterge lacrimi de pe obrajii îndurerați ai semenilor. Tineri frumoși, inteligenți și demni, capabili să descopere suferința fie în preajma lor de viață, fie în mediul inospitalier al spitalelor, locuri geometrice ale suferinței, dar și în locuri prea îndepărtate de „civilizație”, unde pământul românesc se sfârșește și harta „se agață în cui”. Mă închin în fața unor asemenea gesturi, care mă fac să cred în viitorul acestui neam, în puterea latentă de perpetuare, de supraviețuire peste prezenturi ostile. Este și un gest emoționant de patriotism în ultimă instanță. Că prea abundase post’89 exodul a tot felul de misionari și mercenari cu misii de spionaj sau de devalizare a țării și de tranzacționare a conștiințelor, în expresie valorică derizorie: un pumn de dolari, un pix, un chiștoc de țigară sau niște chiloți second-hand, contravaloarea unui prunc menit să furnizeze organe vitale! Și câte lecții ne mai dădeau, atoateștiutori, în toate domeniile, „stăpâni ai inelelor” democrației autentice și furnizori dezinteresați de „know-how”, inclusiv în materie de… facerea copiilor!

Nu e mai puțin adevărat, receptăm și emoționante și sincere mărturii ale unor oaspeți străini ai țării, personalități de mare notorietate, de la actori celebri la savanți, care își mărturisesc încântarea și admirația pentru acest pământ binecuvântat și pentreu frumusețea omului simplu, așa înrourat, cum i-au sortit nemernici care i-au acaparat vremelnic frâiele țării și i-au deturnat direcția.

Nu în ultimul rând, și oameni cu cheag li se alătură voluntarilor inimoși, dispuși să-și împartă o parte din ceea ce au agonisit, doar ei știu cum, cu zone umane ale durerii sau ale caliciei. Și nevoie există din belșug, inclusiv acolo unde cei datori și plătiți să ajute sunt indolenți sau prea hrăpăreți. Buni samariteni s-au dovedit și unii slujitori ai Bisericii; chiar dacă nu s-au înghesuit prea tare și prea mulți, exemplele de dăruire, acolo unde apar, sunt emoționante și le fac cinste, nederanjați de încremenirea în dogmă a românului, care continuă să susțină că „preoții sunt făcuți să ia, nu să dea!”.

Și pote că e momentul să trecem de la a nega la a afirma. Să căutăm soluții – așa cum fac tinerii mai sus pomeniți – , să renunțăm la frustrări și defulări, la reproșuri și deget întins mereu spre alții. Să nu așteptăm mereu ca altul, cineva, să ne aprindă „luminița de la capătul tunelului”. Fie și bâjbîind prin ceață, să căutăm și să găsim comutatorul spre a face lumină. Trebuie musai să ieșim din paradigma unui stat paternalist, deprinși ca altcineva – cineva! -, de sus să hotărască totul pentru noi. „Totul și chiar mai mult”, că și răul de la același comutator ni se trăgea. A fost și n-a fost tocmai de bun augur. Continuă să stea în picioare și retorica președintelui John Fizgerald Kennedy: „Înainte de a te întreba ce ți-a dat patria, întreabă-te ce i-ai dat tu patriei!”. Anul centenar al Marii Uniri ar fi o oportunitate pentru resetarea opticii, dincolo de retorica patriotardă de doi bani, contraproductivă și chiar destructivă.

Hai, #Liberare!

 

P.s. Să nu credeți că alții, pe alte meridiane, sunt ocoliți de necazuri. În Scoția, un nenorocit de robot tocmai a fost concediat. Fusese angajat ca agent comercial într-un magazin. În fișa postului: să întâmpine clienții cu zâmbet larg, să-i salute, să le strângă mâna, dar nu prea tare. Pe unii îi și îmbrățișa, rostind vorbe calde de bun-venit. Și totuși, nu i-a satisfăcut pe patroni. Nu a primit reclamații, dar, se pare, anvergura zâmbetului era insuficientă. A dat zâmbetul larg pe oftatul adânc…

 

Mihai Suciu