Editorial

Meandrele fărădelegii

 Dacă termenul „lege” continuă să reziste în plan lexical, bine înfipt în fondul principal de cuvinte al limbii străbune (moștenit de la latinescul lex-legis), nu aceeași este soarta antonimului său „fărădelege”, glisat în masa vocabularului, cu notă arhaică. Ca substantiv, acesta din urmă acopere semantic o situație deviantă vizavi de lege. Faptă gravă, condamnată de Justiție și supusă oprobriului public. Sinonim: nelegiuire.

Dura lex, sed lex! – E aspră legea, dar e lege! – exclama străbunul latin. E lege și este necesară într-o societate umană civilizată, cu atât mai mult când își spune și „stat de drept”. Legea trebuie respectată, chiar de nu-ți convine întotdeauna, menită să-i apere pe cei (mai) mulți de cei (mai puțini). Așadar, o lege este elaborată în favoarea majorității. Cel puțin teoretic, din moment ce, nu o dată, „practica ne omoară”.

Așadar, legea este un bun comun, reunindu-ne sub acolada egalității în fața ei, adevăr reverberat de Legea Fundamentală numită Constituție: „Nimeni nu este mai presus de lege!”. Frumos spus, dar… tot teoretic.

Unii încalcă legea voit, alții din ignoranță. Chiar dacă varianta I pare mai gravă, în fața instanței de judecată, vinovăția-nelegiuire estea egală. Dacă ar fi după mine, așa  opta pentru o pedeapsă mai aspră în cazul unui parlamentar care și-a sfidat propria lege decât în cazul unui analfabet. Viața ne spune că, nu o dată, „răsplata” fărădelegii este taman pe dos.

Păsări rare și cei care își recunosc fapta și se autodeclară „gyuilty” în fața instanței. Instinctul de conservare îi face să prefere minciuna, implicit driblarea legii prin varii tertipuri avocățești. Varianta de rezervă a „nevinovaților” penali – fuga pe alte meleaguri, mai tolerante. Fără a nominaliza – cazurile fiind supramediatizate -, remarc faptul (și mai grav!) că aceștia au îndeplinit și demnități înalte în stat sau chiar în magistratură. „Vae victis”! Rămâne de stabilit cine sunt victimele…

Două cazuri pe profilul acestei publicații. Recent, marele sportiv Ilie Năstase, brav general al armatei române, a fost surprins de Rutieră conducând nu o armată de amante, ci o mașină, într-o dimineață a Capitalei… beat mangă! Nici palmaresul sportiv, nici tresele nu i-au impresionat pe oamenii datoriei să-l bage în penal pe sportivul-general. Evident, cu circul de rigoare, ofensarea „organului”, după rețeta unor parlamentari care se cred(eau) deasupra legii, călare pe ea. Nu mă bucură necazul unui semen, chiar l-am chibițat pe inventivul și imprevizibilul tenismen pe arenele celebre ale tenisului, dar una-i una și alta-i alta.

Cu totul alta a fost atitudinea marelui fotbalist Gică Popescu, dând dovadă de caracter, inclusiv în anii de recluziune, „după gratii” cum le place unor confrați mai tineri să puncteze. Păcat că nu a putut privi în ochi și respinge „ochiul dracului”!

Concluzia e că nici funcția sau gradul, nici decorațiile sau conturile tixite nu ar trebui să fie pavăză împotriva fărădelegii. Iar vinovăția o stabilește și o răsplătește specialistul chemat să aplice Legea, numit judecător. Eroarea nu se exclude total nici la acest nivel. Individual sau în grup – complet de judecată -, și magistratul e tot om, neocolit de puseuri sau interpretări subiective. Unii suspecți au plătit chiar cu viața pentru fapte reprobabile nesăvârșite de ei prin „erori judiciare”. În ultimă instanță, tot conștiința decide. Nu știu dacă deontologia judecătorului prevede o „clauză de conștiință”; ziariștii o au, dar câți mai cred în ea?!

 

P.s. Mă întreba un prieten neșofer dacă s-a modificat din nou Codul Rutier, observând că anumite mărci de autoturisme mai simandicoase și mai scumpe – Audi, BMW, – nu mai semnalizează schimbarea benzii de circulație în momentul în care te depășesc și îți țâșnesc în față, „la mustață”. L-am liniștit, asigurându-l că nu le funcționează sistemul de semnalizare. Sau alte sisteme.
Mihai Suciu