Editorial

Mihai Suciu

 Ieșirea din vis
„Cu penele altuia te poți împodobi, dar nu poți zbura!”

                                                                                            Lucian Blaga

Pentru o zi, capitala românismului se va muta la Alba Iulia. Migrația a început mai devreme, ofensiva și asltul asupra unui reper cardinal, astral chiar, cum l-au supranumit entuziaștii, – de ce nu, un fel de Mecca noastră! – se apropie de porțile cetății, unde a triumfat un Mihai Viteazul, împlinindu-și, temporar, „pohta ce-a pohtit” și unde se încheia visul frânt pe roată al lui Horea. Nu intuiesc exact resorturile asaltului, dincolo de dimensiunea spectaculară grandomană a „proiectului”, trimițând spre vremuri triumfaliste, pe care le credeam apuse, Numai că, pe-atunci, am fost manipulați și îndoctrinați (prostiți) să ne credeam „buricul pământului”.

În urmă cu un veac, în „marea duminică a Țării”, românii, mici și mari, au sărit să înfăptuiască un alt proiect, prin fericită convergență ideatică a elitelor cu cei mulți. Și l-au înfăptuit. Numai că ei „convorbeau cu idealuri” și credeau în neam, în viitorul lui. Erau onești cei mai mulți (nu toți, păzea domnilor istorici de profesie!). Practic – și lucrurile trebuiesc lămurite, spre a nu genera dubii sau speranțe deșarte altora! -, la Alba Iulia, la 18 noiembrie/1 Decembrie 1918, se derula „nunta” provinciilor românești, dar parcursul nu se și încheia. Și avea să fie, poate, și mai trudnic. „Felicitările, masa și dansul”, în pofida realității că voința națională fusese exprimată răspicat în acel moment catalizator de emoție și speranță, se derulau în scenografia Trianonului, unde Marile Puteri validau și parafau fericita împreunare. Din nefericire, „veșnicia” întemeierii se reducea la nici două decenii. La fine de august 1940, venea „noaptea nunții”, violarea „Dodoloaței”, confiscate darurile de nuntă și jefuite speranțele.

Revenind la zi, cum să nu te dea peste cap o veste tristă, o „știre negativă” reverberată obsesiv prin Media: la Alba Iulia, s-au epuizat toate locurile de cazare! Doamne, ce lovitură! Cum să mai vibrezi la aniversare, cum să te mai unești în lipsa unui „hogeac” de 5 stele, în brațele unei femei frumoase și cu o sticlă cu „tradiționalul” whisky pe noptiera de la capul patului, în snorități de rock?!

      „Capitala Unirii” de-acum un veac a încăput 100.000 de românași veniți de pe tot pămânul românesc, care cum putea. „De fapt, n-a fost sărbătoare. Nu s-a băut o picătură. Nu, ca după tradiție, boi la frigare. Prin suflet, entuziasm, dar dintr-ăsta cum n-am mai văzut nicicând”, rememorează istoricul alban Eugen Hulea. Setea de țară era mai pustiitoare decât cea de alcool. A mers cine cu ce a putut, asociindu-se, ca buni frați. Nu a fost o prezență „de fițe”.

Și acum, ar putea impresiona pe cei mai șubrezi la cuget eforturile inimaginabile – fanteziste și inutile cele mai multe, costisitoare mai toate, demne de imperative mai stringente pe fundaal de sărăcire cronică a țării – de a sărbători. Unii la Alba, alții la Polul Nord sau în miezul fierbinte al Africii. Da, unii petrec și la parastas. Se deplasează spre Alba Iulia cu trenul, cu mașinile, pe jos chiar, luând în diagonală teritoriul țării actuale, cât a mai rămas din moștenirea generoasă a unioniștilor. Și chiar pocnind din bici pe lângă cai, că boi nu mai avem la țară. O ceată de moroșeni dârji s-au lăsat la vale cu căruța, imitând gestul străbun. I-au urmat o căruță de covăsneni. Dincolo de teribilismul gesturilor, nu văd noima. Cu căruța, te deplasezi și astăzi prin București sau pe „Autostrada Melcilor”, segmentul Predeal-Comarnic. Am în vedere viteza de deplasare, nu mijlocul de transport! Consecvent, conservator și tradiționalist și trenul: după un veac, circulă cu aceeași viteză, ba chiar mai redusă, pe șinele moștenite de la imperiu! A nu ignora nici augmentarea potențialului de accidente, inclusiv rutiere, capitol la care și așa dominăm topurile europene. De altefel, primele jertfe umane, sens originar, au apărut deja. Un ostaș a căzut la datorie, electrocutat în gara albană. Diferența este că nefericitul se afla sub jurământ, la ordin, când, imprudent, a căzut de pe tanc, fulgerat. Cine o va convinge pe micuța sa urmașă de ce a rămas orfană de tată?

Retrăim emoțional, fără a ne clama în public sentimentele, toți românii în care sămânța patriotismului mai germinează, după cum ne duce capul și ne zboară gândul, ziua astrală a neamului, aducându-i cât mai aproape de inimile noastre pe trudiotorii în ideee și în faptă spre a împlini un vis secular. Și e bine, la suntem datori. Numai să nu uităm nici versul „Slava strămoșească pe strămoși cinstește”. Ei și-au făcut cu îndestul datoria. Dar noi, când vom fi, la rândul nostru… strămoși, prin ce vom fi slăviți? Ce facem ca țara să fie reconfigurată ca acum 100 de ani? Un medic de notorietate, iubitor și de țară și cunoscător profund al istoriei, îmi reamintea că și infirmii, mutilații își marchează, cum pot, aniversarea. Bine fac, dar mai știu că și un olog își pipăie în vis membrul amputat.

Recent, la o conferință pe tema jurnalismului, vizitam la Oradea Casa-muzeu a avocatului Aurel Lazăr, unul dintre ctitorii Marii Uniri. În vreme ce îmbrățișam cu privirea biroul la care s-a redactat Declarația de la Alba Iulia, a apărut… amfitrionul, plecat la cele veșnice în anii ‘30 ai veacului trecut. Elegant, după moda vremii, discret și modest, ne-a atenționat să avem grijă de ce ne-au lăsat ei și să încredințăm moștenirea sacră, țara, urmașilor noștri. După care, a dispărut de unde se ivise… holograma!

Acum, la aniversarea centenară, moștenirea nu mai este identică celei lăsate de marii bărbați ai neamului. Și continuă să se dezmembreze, să se disipeze. Ultima fractură: o „provincie” de patru milioane de tineri în putere ne-a răpit-o Europa, un alt imperiu, sub altă mască. Ne mai batem gura, dar nu facem mai nimic să stăvilim exodul. Ba, mai mult, „agramații de Sus” jubilează și fac totul să-i vânture. Iar țara au hărtănit-o, au zdrențuit-o mai rău ca oricând. Toți patrioți, niciunul decis să facă un pas îndărăt, prevalând interesul țării,  cum gândeau adevărații patrioți ai începutului de veax XX, un Brătianu și un Marghiloman.

Am participat în mai multe rânduri la aniversări „rotunde” la Alba. Am cunoscut participanți nemijlocit la 1 Decembrie 1918 și veterani ai „Războiului Reîntregirii”. De data asta, nu voi fi acolo. Îmi voi trimite doar gândul, iar sufletul mi-l păstrez acasă. În iluzii nu mai cred, văzând cum suntem manipulați, în vreme ce „cârpim cerul cu stele și mânjim marea cu valuri”. Nu întrevăd „viitorul de aur”, nici „prin seculi a ei înălțare”. Nici în preservarea aurului Apusenilor nu mai am încredere.

Nu văd nici în cel mai optimist vis un Johannis îmbrățișându-se cu Dragnea în Sala Unirii de la Alba Iulia, sâmbătă, 1 Decembrie, Anul Domnului 2018! Nici chiar… hologramele lor!

Și ce nebunie ar fi să aterizeze la Alba Iulia un  Eugen, Gunther Verh-eugen, sau alt șerif UE-NATO și să citească un document euro de reconfigurare a României „în vechile ei hotare”, întru mândria și lauda UE. Ar „da pe spate” o țară, dar nu va veni! De zburat, ar zbura, dar cum să aterizeze, dacă nu există aeroport? Important e că nu ne uită. Și ne mai calcă arareori, când își aduc aminte, să se îndoape cu „ospitalitatea tradițională românească”, să ne laude, după degustări păgâne, vinul demisec și „fetițele dulci” la București și să ne urechească , să ne facă varză la Bruxelles.

Haideți, oameni (încă) buni, să ieșim din vis la realitate! Fie și din respect pentru primul vers-îndemn imperativ al Imnului Național.

      „Ziua de 1 Decembrie 2018 va fi ziua dojanei buneilor noștri!” avertiza o tânără basarabeancă migrată în Italia. Și… PUNCTUM!

 

P.s. „Cum sărbătorim noi centenarul/Dacă nu-ncingând grătarul?!”, clamau mai deunăzi doi actori cu mutre netrebnice, la oră de prime-time, pe postul național și public de televiziune. Curat blasfemie. Sesizând un parlamentar, inițial, acesta m-a trimis la art. 31 din Constituție: libertatea de exprimare. Nu și defăimarea țării! Reclama a dispărut. Sărbătoarea continuă și fără să ne înfierbântăm cu alcooluri sau să ne îmbătăm cu apă chioară…
Mihai Suciu