Editorial

Mihai Suciu

    „Ninge sfânt…”

  …și păgân”, adaugă Poetul, justificând aparenta contradicție în termeni  prin dureros divorț afectiv: „numai ochii ne rămân/despărțirea s-o mai vadă”. Înnegurați și ochii rămași în dotare. Părtașă ca la mai toate bucuriile și suferințele și natura, îndoliind zăpada albă. Intenționat sau nu, poezia tranșează peste veac, diplomatic, precum rabinul din Dorohoi, dihotomia poetică „iarna drăguță” versus „cumplita iară”.

Unitatea și lupta contrariilor” i-ar spune cei educați în vremuri mai vechi; „alteritate” am rebotezat, comprimată într-o singură vocabulă, o stare duplicitară, posibilă și chiar necesară, cu efecte benefice în ultimă instanță. Nu și în Media din România! Nu poți fi și alb și negru, cel mult mulatru. Până și cea mai firavă deontologie îl obligă pe gazetar să sape la rădăcina Adevărului, să-l scoată la suprafață și să-l pună în lumină, diseminat pe orice lungime de undă onestă. Se întâmplă asta?! Pas! Ca tot românul, nici gazetarii nu au fost imunizați de virusul dezbinării. Al dezunirii, culmea, într-un an declarat al UNIRII! Exemplificăm: o iarnă cuminte, ca toate iernile normale la cap, s-a așternut generos peste Țară în pragul Sfintei Sărbători a Nașterii Mântuitorului, decisă să întâmpine în strai curat, imaculat noul segment de timp numit Anul Nou. Să nu uităm, primul eveniment îl girează și pe al doilea. Nașterea „celui făr’ de-nceput”a indus, în urmă cu 2018 ani, resetarea Măsurătorii Timpului, supus unei alte numărători. Un nou început pentru omenire, ninsă sfânt sau păgân.

Tot supusă unor rânduieli numai de El știute, Stăpânul Cerului și al Pământului, suveran absolut peste spații și timpuri, ne rânduiește și rația de zăpadă, în clasica rotire a anotimpurilor peste Carpați, nu doar împrimăvărarea și înghețul hărăzite fiecăruia dintre noi, trecători inconștienți, în fiecare an, prin ziua morții noastre. Unii muritori știu să-și trăiască clipa, să se bucure de ea, în vreme ce alții au fost învățați să vadă totul în negru, inclusiv albul zăpezii. Coborâtă din poezia unui neiubitor al anotimpului alb, „cumplita iarnă” cerne exclusiv necazuri peste bietul om mereu sub vremuri și vremuiri. Și nu se limitează să sperie copiii necuminți. Răul s-a înșurubat ireversibil în mintea unor confrați bolnavi după senzațional, dibuit și unde nu-i, cu mintea cocoțată pe cele mai înalte și mai ample scene ale spectacolului mediatic. Abjectă manipulare, prin dezinformare sau parțializarea informației. Freneticii sau năimiții breslei, cu vocație de cobe și de bocitoare profesioniste, se izbesc la tot pasul de componente ale nenorocirii; ei văd – și arată cu degetul! – doar trenuri ale zăpezii, vehicule împotmolite în munți de omăt, avioane cu zbor frânt, degivrate ore în șir. Până și bietele fiare sălbatice ale codrului rămase fără tain, silite de Guvern să se sfâșie una pe alta! Ceea ce nu le stă în fire, doar oamenilor. Câtă cruzime! Așa nu se mai poate! „Nimeni nu are grijă de noi!, scâncesc oameni în toată firea, asaltând Carpații fără s-și echipeze autovehicolul conform anotimpului și Codului Rutier. Ba are! Poliția. Gospodine plecate la drum lung fără un pet de apă plată sau, ca pe vremuri, un codru de pâine și o halcă de slănină învelită în oficiosul partidului, doar cu un prunc în cârcă, uitându-i și acestuia acasă, în graba și emoția plecării, biberonul și sticluța cu lapte. Bărbați zdraveni la trup, însetați de dreptate, mai puțin de muncă, monitorizează din cârciumi, analizează și amendează „indolența și lipsa de profesionalism și de promptitudine a autorităților”, investindu-și în alcooluri „ajutorul social” ce li se dă lună de lună fără ca ei să ridice un pai, doar paharul și glasul. Tineri orășeni în toată puterea, educați de Google, uită că Everestul nu-l asaltezi în bermude. Îmbrăcați sumar, în pijama, peste care aruncă neglijent un halat de casă în prag de Sostițiu, se reped în stradă, scuipând invective la adresa vinovaților de serviciu. Evrika! I-au găsit: PSD-ul, „infractorul Dragnea” , „Prim-ministra agramată, Viorica”. Până și „primărița generală a Capitalei” s-a pierdut cu… Firea. Nea Pandele, primarul Voluntarilor, o încurcase mai an. Departe de mine intenția să le fiu avocat, cu păcatelelor lor știute sau ascunse, dar se sare peste cal, ca în anecdota cu doi reacționari din vremurile socialiste: – Uite. Dom’le, iară plouă ăștia… – Plouă, dă-i în mă-sa!

Stereotipiile sunt greu de scuturat, așa cum nici trecutul nu-l poți nici întoarce nici da la întors. Când ne vom învăța să gândim, liber, netarat de un trecut bun-rău cum ne-a fost dat? Mereu în stand-by, deprinși – era și comod! – „Să ni se dea”. „Să ne dea cineva”, nu importă cine, nu importă ce – de la salar la hârtie igienică -, într-un stat paternalist până-n prăsele. Oare, nu ar trebui să învățm odată să ne prindem singuri peștii?! („Nicio masă fără pește!”). Să mergem pe propriile noastre picioare, dacă tot am optat pentru mersul pe jos, azimut Vest. Mereu cu v mare, uitând că nici pe ei nu-i ocolesc „reziștii” cu veste galbene, tâlharii cu înaltă calificare (în top – și români de baștină, nu ultimii, ca acasă!), prostituatele și corupții. Nici chiar… troienele de odinioară. Și lor li se mai înzăpezesc trenurile rapide și le îngheață gândurile. Important e să privim înlăuntrul nostru, să știm ce vrem și ce nu, să mergem vertical, dacă tot am coborât din copaci și am doborât copacii-gazde și frați, să nu ne târâm în patru labe, pupând picioare jegoase pe la Înalte Euro-Porți. Ineficient și umilitor să ne tot văicărim, să ne plângem de milă non-stop. Unii au înțeles noile rosturi și… trăiesc bine! Cei mai mulți nu au urmat sfatul bravului și hâtrului marinar de la timonă, navigând pe alte meridiane, inclusiv prin ape tulburi. Sau tulburate.

Luat în derâdere matrozul cel dintâi al țării și atunci când decreta, filosofic că „Iarna nu-i ca vara!” Îndemn la precauție, nu justificare a neputinței autorităților. Dincolo de nenorocirile aduse de „cumplita iarnă”, cumplit și nuanțat mediatizată și spectacularizată, anotimpul alb nu-i deloc ucigaș în intenție. Dar poate fi pentru cei cu capul în nori, care ies în stradă echipați de vară, clamând schimbarea. Tot mai restrâns spațiul mediatic pentru bucuria pruncilor tăvălindu-se sănătos prin omătul proaspăt în vecinătatea oamenilor de zăpadă. Printre jafuri ca la carte și violuri cu sălbăticie, doar incidental și accidental sunt mediatizate fapte bune, impresionante. Și nu ne lipsesc. Cel puțin jumătate dintre conaționali își văd umbra verticală. Dar prea uităm să fim copii, prin reîntoarcere în gând la vârsta inocenței, mereu reconfortantă, dătătoare de putere și de idei, capabilă de un nou restart. Cum să uiți „paradisul pierdut”, cum să ignori o asemenea vână de inspirație! Nu-l beșteleam, dimpotrivă, îi mulțumeam anotimpului atunci când stratul de omăt ne depășea vârful căciulii și înotam vitejește prin nămeți, nici când ne rostogoleam în zăpadă în goana săniuței zburătoare pe derdeluș, sau când crivățul ne biciuia obrajii roșii în galopul cailor buieștri înhămați la „sania mare”. Cum să nu te îmbucure giumbușlucurile cățelului Rex la contactul cu prima lui zăpadă, investigată cu toate simțurile și chiar gustată, printre două ture prin ogradă?! Din păcate, tot adulții inconștienți le mai  întinează și pervertesc și visele curate ale copiilor.

Mâna pe lopată, oameni buni! Nu suntem primii, nici ultimii! Au mai locuit și oameni gospodari această țară. Spulberând nămeții potrivnici, să ne facem noi pârtie spre lume și spre viitor. Să „rânim” mizeriile pe care nici zăpada imaculată nu le poate acoperi. „Gunoiul sub preș”, „batista pe țambal”, cântece de sirenă sau stridențe de vuvuzelă prin piețe nu ne vor scoate la liman. Să nu lăsăm totul pe seama ostașilor. Și ei sunt copiii noștri. Au și ei problemele lor, vor moșteni și datoriile noastre, urmând a deconta tot ei incompetențele și abuzurile guvernanților de ieri și de azi. Să nu-i cocoșăm sub povara „datoriei”. Sclavia a apus simultan cu sclavagismul.

Ce se dă?”….

Se mai și dă în aceste zile mai deschise la suflet, c-așa-i tradiția la români. „Și nu uita, când ești voios, române, să fii bun” îndeamnă colinda. Mai umblă și câini cu covrigi în coadă, domestici sau… colindători, maidanezi după încadrarea socială. La capitolul daruri, suntem deficitari dinspre zâmbet, vorbe și voie bune; penurie de suflet. Visăm frumos, dar ne mai internăm uneori și visele la terapie intensivă. Oricare bărbat și-a zidit într-o catedrală o Ană! Dar se poate recupera și dimensiunea sufletească, spre a fi din nou „ce-am fost”. Resurse spirituale are neamul, inepuizabile, spre deosebire de cele materiale, prădate cu înaltă iresponsabilitate.

Și, să nu uităm, ni s-a dat o viață. Unică, irepetabilă. Mai extinsă sau mai comprimată. Să avem grijă de ea. Și Binele și Răul ne înconjoară, îngreunând opțiunea. Dar e prea scurtă viața ce ni s-a dat să o irosim, scormonind prin gunoaie! Să vedem jumătatea plină, nu cea goală a sticlei.

Gânduri senine, pace și sănătate, oameni buni!

Flori dalbe (nu lalele negre!) la fereastra sufletului curat.
Mihai Suciu