Editorial

Mihai Suciu

                                     Strategii… rutiere

 Însumate, drumurile construite de semistrăbunii romani  totalizau la un moment dat 77.000 de kilometri, întru slava și creșterea imperiului. Cu toate astea, după eforturile de a făuri o altfel de UE, cu inima în… Cizmă, când i-a venit sorocul, megalomanul conglomerat s-a prăbușit în hăurile istoriei precum Pompeiul după erupția Vezuviului.

Urmașii orientali ai romanilor în aliaj cu dacii, numiți români, ne-am unit în mai multe rânduri spre a da gir firescului și cale liberă visului secular. Unire mică și Unire Mare, efemeride sau mai statornice. Mihai Viteazul, Cuza, 1918. Ultima configurare, nu fără lipsuri esențiale la ora actuală, a rezistat un veac. Dacă romanii construiau în draci drumuri și poduri prin teritorii ale căror titluri de proprietate le scriau cu sânge și le parafau cu sabia, inclusiv prin Dacia Felix, provincie romană fericită și nefericită după ce legiunile treceau Istrul peste podul lui Apolodor, să ne bată la Tapae, unde cedam în două seturi ca Irina Begu în State, vrednicii lor urmași de-acum mai mult simulează drumăritul, preferând dijmăritul. În urmă cu un veac, Transilvania își dădea mâna și inima României, compusă din principatele unite la 1859, dar, în ăst-timp, nu au izbutit să se lege și cu o autostradă, cum i s-ar cuveni patriei comune. Nici cu Capitala, nici cu „capitala Moldovei”. Obositoare și enervantă traversarea Carpaților, fie pe străvechea „autostradă a melcilor”, Brașov-Comarnic, fie prin anevoioasele Chei ale Bicazului, care îi zăvorăsc munții semeți, deschiși exclusiv temerarului. „Autostrada Iași-Tîrgu-Mureș” rămâne în teritoriul dezideratului, vis visat precum Unirea la vremea dezunirilor, chiar dacă „e lege”. Legea o poți lăuda sau contesta, strigată prin piețe publice de către „reziști” favorabili sau potrivnici, așa cum, unii români țipă că le e foame, iar alții că s-au săturat, dar nu-ți facilitează escaladarea muntelui. Da, legea se poate și eluda. E ca o barieră: dulăii saltă peste ea, javrele se strecoară pe sub ea, „decât” boii se opresc în fața ei.

Romanii au înțeles, cu 2000 de ani în urmă, că drumurile asigură consolidarea imperiului și  exploatarea resurselor provinciilor cucerite, acumulând bogății imense. Numai Galia măsura 22.000 de kilometri la „drumul mare”. O importantă rețea rutieră străbătea și Dacia Romană. Chiar dacă toate drumurile duceau la Roma, ele duceau, deci, existau. Așa cum, astăzi, drumurile ar trebui să ducă la București. Mai duc ele, dar tare anevoios. Atunci, rețeaua drumurilor urma cursurile râurilor importante: Mureș, Târnave, Olt, Someș. De la Dunăre, toate se îndreptau spre Apullum, centrul economic și administrativ al provinciei Dacia. Și făcute cu nădejde, trainice, capabile să înfrunte veacuri, chiar milenii. Acum, la noi, garanția acoperă maximum cinci ani, dar nu-i apucă! Romanii pavau arterele rutiere cu blocuri mari de piatră, pe o triplă fundație: pietriș bine tasat, statumen – un strat de blocuri de 30-60 cm grosime, legate cu mortar, și nucleus – un fel de beton din piatră spartă, pietriș și nisip, circa 50 cm. Își permiteau „drumarii” romani: forță de lucru gratis, scalavi calificați la locul de muncă și de osândă, materiale de construcții berechet, inclusiv apă. Toate la dispoziție. Corporatism, ce mai! Cu resurse locale, evident. Pe-atunci, munții erau „construiți” din piatră. DNA nu se născuse, nici nu i se simțea lipsa; nu se practicau licitațiile măsluite, studii interminabile și costisitoare de fezabilitate, exproprieri și… furăciunea! Hoți la drumul mare mai ațineau calea bogaților, nu și hoți de drumuri.

De asemenea, prin bugetul anual consolidat (cu aurul dacilor!), se prevedea întreținerea și ameliorarea drumurilor, consolidate atât de meseriaș încât au rezistat până azi. Nu fără excepții, erau sigure și pentru călător; CNADR-ul romanilor dispunea și de patrule militare care își luau în serios misiunea de pază. Nu dispuneau de rachete „Patriot”, avioane de vânătoare F16. Nici măcar de  de AKMS-uri sau  smartphoane. Doar de sabie și scut, departe de cel de la Deveselu.

Să nu carecumva să se înțeleagă că romanii erau perfecți! Trebuie să le reproșăm că, luându-le ochii aurul, au neglijat, inadmisibil, fierul. Așa se face că nu ne-au lăsat niciun capăt de drum de fier. Iar cele făcute de austroungari nu mai fac față prin Ardeal la nici 150 de ani. Nu e zi lăsată de Dumnezeu să nu deraieze unul sau mai multe vagoane de pe șinele lor ruginite. De le făceau romanii, altul era gradul de fiabilitate! Din fericire, nici Dumnezeu nici „căile furate române” nu au pretins și jerfă umană. Până acum. Dar niciodată nu-i prea târziu…

Mai an, peregrin prin Grecia, eram profund impresionant – aproape „marcat emoțional” cum suntem avertizați la televizor înaintea scenelor de viol, crimă, pedofilie în exercițiu și alte „evenimente importante”, alăturate veștii despre inaugurarea faimosului laser de la Măgurele -, la vederea autostrăzilor de poveste, străbătând munții prin tunele largi și iluminate „a giorno”, cu viaducte amețitoare etc. etc. Deci, se poate!La ei. La alții. Nu și la noi.
Abia acum realizez cauza: nu carecumva, Doamne ferește!, să avem soarta Imperiului Roman, spulberat în cele patru vânturi. În anul 271, plictisdit de indiferența aborigenilor, Aurelianus o ștergea englezește din Dacia Felix cu toată suita, părăsind și drumuri și poduri, după ce se căznise 165 de ani să ne facă oameni. Români…
P.s. Breaking news: „De Ziua Mondială a Îmbrățișărilor, pe Valea Prahovei se circulă bară la bară”. Ei, să nu fim pudibonzi, mai cedează și bara, și chiar bariera. Se mai „pupă” și mașinile…

Mihai Suciu