Editorial

Mihai Suciu

 Reinventarea roții

 Când să răsuflăm ușurați că, prin osârdia și competența Președintului, eram pe punctul de a scăpa de griji, punând pe drumul oblu hârbuita Justiție, având toate premisele să întâmpinăm creștinește Praznicul Învierii Domnului, o altă năpastă ne trânti pe cap grijulia UE. Gata să ne cinstim cu o bere „pe cinste”, la sticlă, aflarăm că musai trebuie plusat cu 50 de bani pentru ambalaj. Nu are berea exclusivitate: taxa se aplică la cumpărarea oricărei mărfi la sticlă sau borcan. Nu e vorba de contravaloare, cât obligativitatea de a returna, contra unui bon, recipientul, fix în același vad comercial.

S-a constat, ceea ce se știa de la inventarea sticlei, că obiectul este și resursă. De materie primă, nu de deșeuri, cum ne învățasem. Să nu omitem că tot Europa civilizată ne-a îmbrâncit și pe toboganul consumismului, chiar dacă eram neam deprins cu chibzuința. Al doilea motiv ar fi protejarea mediului, a unei planete omenoase cu noi, batjocorită și sufocată de gunoaie, pe care i le aruncăm cu inconștiență sau aroganță în cârcă.

Dând puțin timpul înapoi, să ne amintim că exista o ICVA – întreprindere de colectare și valorificare a amblajelor – cu o rețea vastă de unități primitoare. Colecta și valorifica, revalorifica de fapt, sticle și borcane. Nu ți se pretindea niciun bon de cumpărare, iar contravaloarea era aceeași și la Suciu de Sus, și la Suciu de Jos. Ba, mai mult, funcționa și o rețea paralelă concurentă statului: ambulanți dotați cu saci cât ei de mari țipau pe străzi „Sticle goale și borcane cumperem!” Cu ăștia mai negociai, te mai trăgeau pe sfoară, dar scăpai de obiecte prisoselnice. La stat, prețurile erau ferme: doi lei per sticlă, dacă bine îmi amintesc. Și se merita. Și funcționa bine recircuitarea atunci, „când țara era săracă”. E drept, ne aflam în epoca primitivă a comerțului la noi, cu penurie de ambalaje și chiar lipsă de imaginație a etichetelor. Chiar de etichete. Ba, unele magazine sătești ajunseseră să-ți ambaleze slănina în oficiosul partidului, „Scânteia”, la care unitatea comercială era silită să se aboneze. Mai mult la ziar decât la slănină. Muștar se găsea din abundență, în borcănele mici de sticlă. Idem, nelipsita, omiprezenta tocană de legume, tot la borcănel. Mai rar, te întâlneai și cu o berică. Tot la sticlă, ½. Uneori, berea avea gust de ulei rânced, fiind silit să o arunci, cu sticlă cu tot. Și cu scârbă sau greață. Te puteai pricopsi și cu un icter. Coincidență, sticlele de ulei aveau aceeași formă, capacitate și chiar culoare cu cele de bere.

Ajunși și noi la stadiul de „trai pe vătrai”, aruncam în stânga și în drepta cu tot felul de amblaje „de unică folosință”. Așa nu se mai putea!O planetă suferindă a impus Onor Guvernului emiterea unei Ordonanțe de Urgență. Se întâmpla ceva mai în urmă, înainte ca Herr President să interzică categoric asemenea acte. Probabil, de teama acestuia, ordonanța – 87 parcă – încă nu a fost aplicată. Dar vorba ceea, unde-i lege nu-i tocmeală, nici chiar la nivel cotrocean. Europa impune, nu doar ne recomandă, cum ar fi normal. Într-o țară normală, demnă, nu îngenuncheată, târându-se, terfelită, printre tot felul de deșeuri.de proveniență internațională.

Una e clară: paradigma există, chiar dacă unii se jenează să privească spre trecut. „Trecutul negru”. Sau roșu. O vreme, se vor arunca părerologii devoratori de subiecte „vitale”, inundându-ne cu emisii da bla-bla-uri. Se vor elabora costisitoare studii de pre- și fezabilitate. Există și necunoscute care își bagă coada. De ce să dai în plus 50 de bani la sticla de bere când urci cu ea în autocar la Calafat și te îndrepți spre Craiova, fiind returnabilă doar la unitatea emitentă? Nu toți stochează bonurile cu răbdare de chinez bătrân. De ce doar 50 de bani? Unde ajung aceștia, cine va profita de suma însumată? Etc. etc.

Românii se vor împărți în două tabere antagonice. Puterea va elogia măsura, deși nășită de UE, iar opoziția va blama vehement și agresiv… Ordonanța.

Reinventați ICVA, doamnelor și domnilor nu roata, nici gaura covrigului ! Dar atenție la două chestiuni delicate: 1. tipizarea strictă a amblajelor din sticlă și 2. igienizarea reală a acestora, nu tip Hexifarma!

Să nu complicăm inutil lucrurile. Merg de la sine, odată pornite. Sau repornite.

Cu niște ani în urmă, un american chestiona un românaș cum procedează când are de închrita o cameră. Interlocutorul i-a explicat amănunțit toată tevatura birocratică de la Primărie la Finanțe, notar public etc.

  • Dar voi cum faceți? a întrebat omul nostru.
  • Simplu, postăm un anunț în fereastră.
  • Mamă, ce înapoiați mai sunteți! – a ripostat, cu superioritate, omul din Carpați. – Noi așa făceam în urmă cu 50 de ani!…
    Mihai Suciu