Editorial

Mihai Suciu

 Între pământ și cer – augustinlazării

 Nedecis la moment, filosoful, nu fără o doză de scepticism, avansa două ipoteze pentru timpul ce va să vină sau să se oprească, să înghețe: „Secolul 21 va fi religios, sau nu va fi!”

Numai că, omitea autorul aserțiunii-previziune, există și cale de mijloc. Este drumul abordat de omenire la hotar de veac și de mileniu. Putea să nu mai fie – și face totul, cu îndârjire iresponsabilă, să-și distrugă casa-planetă! -, dar este! Putea să fie religios. Este?! Veacul se târăște reptilian înainte, nu tocmai religios, ignorând sau sfidând învățătura și pilda creștine. Unde va ajunge, va glosa alt filosof. Sau nu va mai apuca să filosofeze.

Cel „născut făr’de-nceput” în urmă cu aproape 19 veacuri, când se producea „RESETAREA” Timpului, promițând omenirii trecerea la o perpetuă „oră de vară” sau o primăvară veșnică, plătea cu jertfa supremă de sine îndrăzneala de a arăta „Calea, Adevărul și Lumina”. Numai că nu toți tânjeau după lumina Adevărului, nici atunci, așa cum se întâmplă și acum. Prezentul și viitorul apropiat îi sunt mult mai aproape omului într-o lume reală și pragmatică decât mântuirea într-o lume ipotetică, virtuală. Așa gândeau și iudeii, conaționalii lui Iisus. Ei sunt, în fapt, ucigașii Nevinovatului, dat pe mâna călăului, așa cum – iertată fie-mi comparația! – și românii noștri aclamau asasinarea conducătorului lor în sfânta zi de Crăciun, 1989.

Decriptând acronimul de pe crucile creștine, INRI – Iisus Nazariteanul Răstignit de Iudei -, să ne reamintim cadrul total diferit la Nașterea Pruncului Mântuitor. Tânjeau după un conducător care să-i elibereze de cotropitorul roman. Osanalele dintru început au fost date la întors în urcușul pe Golgota, când prevala setea de sânge a „natului”, exprimată prin batjocură și anatemă. Nescontat, coroana de spini cu care îl „preamăreau”, avea să-l propulseze tocmai în Împărăția Cerurilor. Speranțele le fuseseră înșelate de tânărul de numai 33 de ani condamnat la răstignire, după ce augustinlazărul lor, Pilat pe nume, se spălase pe mâini. Scopul imediat al iudeilor era să scăparea de cotropitorul pământean, nu promisa viață veșnică în cer, în Lumea Drepților.

Revenind la veac, este religios și păgân. Se construiesc, cu aceași ardoare-patimă, și biserici, și monumente ale urii, nimicniciei și zădărniciei. Păcatele capitale adunate în conturile omului ar fi suficiente pentru un neo-Potop. Noroc că încă nu s-a decis Creatorul să-și distrugă opera precum sculptorul lui Pygmalion. E mare și… concurența. Nu puțini indivizi care fac umbră pământului – și ce mai umbră! -, urcați până la cer în zborul ambiției – , se cred egali lui Dumnezeu în micimea și nemernicia lor.

M-a impresionat o scenă pariziană cutremurătoare. După nenorocirea cu Notre Dame, piața în care vandalizaseră vestele galbene a fost invadată de credincioși care se rugau. Suferința lăcașului poate să fi fost o „încercare” la care îi supunea pe frații galici – și, de fapt, pe noi toți, Catedrala fiind un bun și un temei de mândrie pentru întreaga umanitate, nu doar simbol al Franței! – , dar mai degrabă efect al neglijenței omului, constructor și demolator. Au început să curgă și gesturile caritabile întru refacearea edificiului sfânt. Și-au scos capul, și-au ridicat glasul nemernic și contestatarii. Invidii, comentarii răutăcioase, proteste. „Ochiul dracului” și-a echipat rapid vesta galbenă.

Mutatis-mutandis, mă gândeam cum ar fi procedat românii? Răspuns simplu: identic. Unii cu ajutatul, alții cu contestatul. Material didactic: nenorocirea… colectivă de la ”Colectiv”. Praznicul Învierii Mântuitorului ne găsește mai dezuniți ca nicicând, iar șansele de mântuire tot mai șubrede. O vreme, am creditat satul cu această grea misiune, comunitatea fiind mai omogenă, mai apropiată. „Fosta-ai, lele!” S-o fi născut veșnicia la sat. Și se chiar fac eforturi în multe comunități sătești în sensul fixat de Poet. Dar omogenitatea s-a dus pe apa sâmbetei. În multe sate, bisericuțele de pe umeri de deal sunt tot mai goale. Dacă abundă în Noaptea Învierii, nu puțini sunt atrași doar de spectacol, nu de esența de mister a momentului. Mori harnice macină de zor vorbe despre bunătățile cu care ne vom îmburti, cireașa de petort fiind mielul, fără trimiteri spre semnificațiile jertfei. Toate relele din lume nu acolesc nici satul. Și mai grav e că pică robi păcatuluui și slujitori ai sutanei. Paradoxal, iubirea de semeni se poate tălmăci și prin  pedofile ori preacurvie.

Și totuși, suntem datori să rămânem optimiști, să u ne ucidem speranța. Să luăm pildă atâtea  gesturi caritabile, pornite din suflete de creștini autentici, chiar dacă potențialul spectacular și puterea de influențare a exemplului negativ sunt incomparabil mai mari. În context, pilda de jerfă a Tânărului din Nazaret este mai presus de toate, capabilă să ne descifreze „Calea, Adevărul și Lumina”.

Lumina credinței să vă fie reazem prin vâltorile unei lumi tot mai buiestre, oameni buni! Sărbători frumoase și curate!
Mihai Suciu