Editorial

m suciu

 „Așteptând să treacă viața”

 „Fii Domn Cetățean, Măria Ta!” îl povățuia Kogălniceanu pe proasppătul Domn al Principatelor Unite, colonelul Alexandru Ioan Cuza, în discursul de întâmpinare la Focșani, la bariera dintre două timpuri ale Țării.

E lung șirul celor care au râvnit „Domnia” acestei țări binecuvântate și blestemate, unită și dezunită prin vremuri prietene sau potrivnice. Domni sau nedomni, clamând dragostea nețărmurită, până la sacrificiul de sine, pentru poporul supus, în vreme ce le curgeau ochii și balele după râvnita cireașă de pe tort. Mereu promis un viitor incert, mai mult virtual.

13 conaționali stau agățați de gardul Cotroceniului, privind cu jind prin ferestrele închise, opace, ale palatului. Al 14- lea, ultimul dar primul ales al buletinelor de vot din 14 noiembrie, îi privește sfidător de sus. De la înălțime amețitoare, lansează injurii și amenințări la adresa contracandidaților înșirați la gard. Chiriaș fără chirie, este convins că i se va prelungi contractul cu încă un cincinal, fără nicio obligație, continuând să dezbine țara.

Nimic nou sub soare, chiar dacă, spunea Paul Valery, ”Astăzi, nici viitorul nu mai este ce a fost odată”. Dorim certitudini, uitând că acestea sunt apanajul celor needucați. Omul mai săltat este cocârjat sub incertitudini, asaltat de dileme și trileme. Navigatori fără odihnă, fără pauză acordată gândului, pe apele nemărginite ale iluziei, vom mai ancora o dată – sau vom eșua! – la Țărmul Speranței. Dânsa, se spune, moare ultima. Deci, muritoare și ea, aidoma purtătorului. Fiecăruia, speranța îi moare simultan cu propriul deces.

Toți amețiții de Putere ne promit fericiri pământene, cetățenești. Sigur, fiecare ne dorim o fărâmă de fericire, toți ne credem deficitari la acest capitol, nefericiți. O noțiune abstractă, pe care nu reușim nici să o definim. Fiind o afacere strict individuală, nu se supune definirii globalizatoare, precum teoria cu „un corp scufundat…”. Pentru unul, semnifică porția de caviar, pentru altul, blidul de fasole cu sau fără cârnat. Percepție strict individuală, chiar și atunci când căutăm fericirea în doi, în cuplu. Sau în grup. Sursă de fericire pentru unul, decepție pentru partener. Savanții, fericiți sau nefericiți, se pare că i-au dibuit sursa declanșatoare. Dânșii bagă în ecuație un hormon: serotonina. S-a făcut și un top al fericiților. Evident, și al ne-fericiților. Noi, românii, nu figurăm pe primul. O țară arabă și una latino-americană au și minister al Fericirii. Habar nu am ce fișă de post aplică. Or fi cu adevărat fericiți miniștrii lor?!

„Adevărata fericire e în noi înșine” constata un scriitor înțelept și creștin. Totul prin comparație. Poate nici nu știm, nu conștientizăm, că suntem fericiți, aprecierea fiind totdeauna retroactivă.

Una știm sigur: suntem la un nou start-prag al fericirii românilor, nu și al „pesediștilor” blamați ziua-noaptea de președinte, căruia urgisiții nu-i dau nici odihnă, nici somn de noapte. 14 purtători ai fericirii noastre tremură să ne-o ofere.

Fii Domn…

„Cetățene, ca să-ți pot spune tovarăș, te rog să fii domn!” li se recomanda pușcăriașilor în regimul trecut. Acum, după dispatiția tovarășilor și exodul cetățenilor spre alte… cetăți, suntem plini de domni, ca maidanezul de paraziți. Avem de unde alege. Criterii? „Vax, populi”!

„Suntem rodul educației voastre!” ne mustra un perte exterior de pușcărie. Așa v-am format, așa vă avem.

Vinovați fătă vină, ne meriăm soarta.

„Așteptând să treacă viața” – un recent spectacol după Kafka al unei trupe franceze la Tîrgu-Mureș. Intrare liberă. În teatru.

Sau Dincolo…

Mihai Suciu