Editorial

m suciu

 Vuvuzele și fumigene

 14 pentru Cotroceni. Doar 14 (patrusprezece)? Foarte redus efectivul doritorilor de a ocupa și a se lăfăi, fie și doar un cincilal-două, într-un palat; cel de pe Dealul Cotrocenilor în cazul dat. Drept e că ar fi fost mult mai mulți tânjitori de nu i-ar fi oprit puhoiul nenorocitului prag înălțat din sute de mii de iscălituri populare de chezași.

Și dacă, mai ieri, eram cetățean „turmentat”, pe parcurs m-am luminat, stingând prinrăspuns obsedanta întrebare-dilemă „Eu pen’cine votez?” Cu AND sau cu Humor? Sau… Da, eram hotărât să fiu nehotărât la momentul urnei. Parcursul glorios al campaniei de recoltare a Președintelui m-a luminat, ajutându-mă să schimb foaia. Unul mai bun (de gură) ca altul dintre cei 14! Și ce mai patrioți, ce români verzi, făcând abstracțiede numele câtorva. Ce emoționant pentru nerecunoscători: toți, fără excepție, ne vor binele, dispuși să se sacrifice chiar, să îmbrace cămașa sau smokingul jertfei pentru ca noi să trăim bine (asta parcă am mai auzit-o mai ani!) și tot românul să prospere. În Italia sau Marea Britanie. Că acum ar fi pe dos, numai și numai din vina… pesediștilor. Va curge lapte și miere, numai să avem grijă să ne mărim stocul de recipiente din plastic aflate pe ducă la porunca, pardon, „recomandarea” – exprimare EUfemistică – UE. Ce români buni, fie… cumpănași, johanniși sau hunori!

Promisiuni înălțătoare până la stele curg gârlă, emoționându-ne până la lacrimi, chiar autiști fiind. Toate le știu. Toate le vor rezolva. Ba chiar mai multe. Ei, doar ei (luați individual, pe „persoană fizică”) dețin cheia franceză cu filet balcanic și foraibărul nemțesc ale reușitei „lucrului bine făcut”, „pas cu pas”, într-o Românie (re)educată.

Și, ca să n-o lungesc, precum campania zgomotoasă, îi votez pe toți 14. Loc pentru toți deține Palatul Cotroceni, încăperi suficiente și somptuase, nefiind necesar dormitor comun ca la internatul de liceu. Și grădina-i mare. Ar putea copia chiar modelul Noe, ăla cu corabia la inundație, adăpostindu-și la palat toată familia, mică-mare, cu cățel și purcel, soți, soții amante. Mă rog, tot ce au mai drag. Sau mai scump. Că, „Unde-s mulți…”, zicea poporul.

Ar fi un fel de „sfat al înțelepților”, model dacic, atot- și atoateștiutorilor, model românesc. În comun, le-ar fi mult mai lesne să-și pună în operă mărețele programe individuale, veritabil regal prin împreunare. Și pentru dumnealor un program zilnic auster, ca la cazarmă. Operativa la ora 5, cel mult 6 antemeridian, în grădină, exceptând cazurile de vreme rea, în jurul cafeluței aburinde și îmbunătățite cu potențiatori de gust, spre a decide, prin consens unanim, ce binefacere sau facere de bine sunt siiliți românii să le suporte în ziua respectivă. Apoi, la joacă! Când obosesc de-atâta zbenguială, să mai dea o fuguță spre destindere și destresare până pe la Miami sau prin Hawai, să le împărtășească yankeilor din experiența noastră democratică și să mai achziționeze, contracost, o rachetă cu raza lungă de bătaie sau o șapcă. Se pot deplasa individual sau în grup. Mai bine individual, fiecare cu alt avion, din stricte rațiuni de securitate, ca măcar unul dintre dânșii să ajungă la Los Angeles și retur.

Și cum românul este bun și iertător, ușor amnezic sau uituc, ar fi corect să-i mai invite din când în când la un five o’clock pe foștii locatari temporari, inrerpreți ai rolului de președinte în Comedia Puterii , care s-au sacrificat, la rândul lor, pentru țară, un mandat-două, cel mult trei. Un ceai se mai găsește, rusesc sau chinezesc, după preferințele foștilor. Învinși de Sistem, de joacă nu credem că le mai arde, dar ceaiul ajută la sănătate la vârsta dumnealor, exceptându-l pe cel care a jucat simultan mai multe roluri, comice sau tragice, amețit de stimulente mai tari.

Jucării mai găsesc, sperăm, prin podul Palatului, rămase de pe vremea ocupanților temporari – pionieri cu cravate roșii cu tricolor. Dacă nu le mai dibuiesc, vor născoci altele, că le umblă mintea. Se pot juca și „De-a Președintele”, pe rând, ca la moară: o zi eu, o zi tu… Doar de două ori pe lună. Unii mai știu și „jocuri tradiționale” pentru trecerea timpului și alungarea plictiselii: bâza, șeptic, Popa Prostu’. Chiar „tradiționalul” Poker, dar nu pe bani, ci pe dopuri de șampanie. A, da, era să uit ce era și mai important: banii îi aduc de acasă, economisiți din meditații sau din fonduri europene mânărite, prestația fiind pro bono, precum fac voluntarii care bagă în case noi tot felul de amărășteni nebăgați în seamă și în casă de stat.

Nu se exlude nici Acolo inițiativa privată. O rampă de fumigene sau un atelier de vuvuzele ar fi nu numai fezabile, dar și utile, stocul de campanie fiind în curs de epuizare. Esențial este să rămânem în ceață… productivă.

Mihai Suciu