Editorial

m suciu

 Drumul Veșniciei spre crepuscul

Depozitar de amintiri mai degrabă decât născător de veșnicii, satul se tot îndepărtează și de el însuși. Tot mai golit de tineri satul românesc. Inițial, risipiți prin țară „fiii risipitori” ai generației mele dornici de afirmare, profesional și uman. Era rău – pentru sat -, dar nu răul suprem. Era doar început de drum… al răuluui. Treptat, pe nesimțite, s-a mărit anvergura plecărilor, s-au tot lungit și distanțele până la noile destinații. Satul iese din lume, dar iese și din el. Se închide școală după școală. Lipsă de copii – lipsă de viitor pentru sat, pentru țară chiar. Se vor închide biserici, chair dacă tinerii botezați aici iau cu ei „în bagaje” și credința străbună. Născută la sat, cum spunea poetul, la vederea exodului de tineri spre vest și al bătrânilor spre Apus, și Veșnicia își va abandona locul de obârșie. Nu este exclus să aibă același destin și țara. În cazul ei, există o variantă de rezervă sau de avarie: o altă limbă de predare decât româna străbună, care ne-a adunat ciopor, definindu-ne și diferențiindu-ne de alte nații. Vietnameza, de-o pildă, a început să ne dea tâtcoale.

Pe moment, preoții  se mai străduiesc să convingă credincioșii tot mai răriți să-și sporească familia și neamul. În cele mai multe situații, auditoriul sfințiilor lor se compune din câteva băbuțe, încovoiate de aniși de mătănii. Nu este săptămână în care dangătul tânguitor al clopotelor bisericii de pe deal să nu vestească obștea și să deplângă o nouă plecare definitivă în lut, înălțarea unui suflet la ai săi, la străbuni. Nașterea unui „pui de sătean” nu mai acoperă nici măcar dezideratul, iar trufașa „Casă a căsătoriilor” din inima satului stă mai mult pustie, cu ușile ferecate.

Ofensiva hrăpăreață și pustiitoare a timpului asupra tradiționalului loc de naștere al veșniciei pare mai neiertătoare și de neoprit decât proiectul ceaușist de  desființare a unor sate răzlețe, izolate, depărtate de lume și de civilizație, atâta cât era, comasate în vetre mai mari. Fără a amenda intenția, dislocarea țăranului de vatra lui se circumscria dramaticului. M-au încrâncenat, la niște ani după startul „crimei”, undeva într-un fost sătuc din Câmpia Transilvană, imagini macabre ale unor gospodării acaparate și aproape îngropate de pământul neiertător: ici-colo, câtțiva uluci aduși de spate, mai mult putregai decât lemn, niște movile de pământ ca niște morminte năpădite de buruieni „cât casa”. Chiar casă fusese cândva pe locul acum sinistru. În aceeași postură, se ghiceau și celelalte acareturi ale fostei gospodării de om harnic și truditor – șura, șopronul, cotețe pentru porci și orătănii. Până și pomii fructiferi ai fostei livezi se sălbăticiseră, neîngrijiți de om. Am întors urgent spatele, îndepărtându-mă cât de repede am putut de „locul faptei”. Numai că imaginile, cu fond sonor la fel de sfâșietor al croncănitului de corbi, s-au luat după mine, m-au ajuns din urmă și nu am mai putut scăpa de ele.

După ce încetățenise o himeră – izvor născătotr al Veșniciei -, încet dar sigur, ca o nouă Atlantidă, satul românesc se scufundă în Oceanul Neființei. Pe tabloul fără ramă al Timpului, suntem doar niște efemeride, acei fluturi de-o zi, ieșiți de Rusalii din larvă, țâșniți în zbor vertical. Supli ca niște balerine, cu aripile desfăcute, se prind într-un dans nupțial deasupra apei. Clipa repede de amor până la epuizare, deasupra apei, o plătesc cu viața. Căzuți în apă, își află mormântul în burta peștilor pregătiți la rândul lor pentru festinul așteptat… cu gura căscată. Legenda susține că efemeridele ar fi niște fete nemăritate, întoarse pe pământ pentru nuntire. Numai că ziua nunții este urmată de noapte veșnică.

Aidoma bietului flluture de-o zi, după ce ne-am burdușit sufletul cu bucurii și tristeți, pândiți și lăcomiți de neîndurători agenți ai distrugerii și ai destrămării, ne întoarcem Acasă, invocând mila și iertarea Tatălui-Creator. Doar El e veșnic, Stăpân Absolut al Timpului și al Spațiului, îndrumând-și și ocrotindu-și prin generații succesive Creația, tot mai vulnerabilizată. Și nu-I este tocmai ușor. Grea misiune ți-ai asumat, Doamne! „Și, uneori, ne temem pentru Tine/Să nu orbești de-atâția păcătoși!”

Tendințele de resuscitare a clasei țărănești după 1989 au sucombat în lmentabil eșec. Adevărații exponenți ai clasei decimate, supraviețuitori care și-au refuzat tentația abandonării satului și a pământului dispăreau rând pe rând, incapabili să recompună clasa, să întoarcă timpul. La 80 de ani, nu-ți mai faci nici iluzii, nici planuri de viitor, oricât de înalt ar fi soarele amiezii sau de luminos la apus. Cei mi mulți se refugiaseră la oraș sau se împrăștiau prin lume.

Cu țărani sau fără ei, o finalitate pseudomorfă i se deschidea țării după 1989, cu privirea reorientată spre vestul mereu râvnit, conotat cu valori de miraj. Finalitate care, în linii de forță, întrunea adeziunea majorității la acel moment istoric  al țării. „Numai poporul care găsește finalitatea sa spirituală, condiții prielnice pentru munca și dezvoltarea sufletească a majorității membrilor săi, numai acela este sigur de viitor. Poporul cu o finalitate corcită din diferite tipuri este un popor pierdut pentru istoria omenirii” tranșa savantul Constantin Rădulescu-Motru.

Moștenirea sacră ne dă o rază de speranță în viitor, într-un context în care încrederea a ajuns în gravă penurie. Important este să ne valorificăm potențialul și să știm ce vrem. Să nu balastăm valorile certe care ne-au asigurat continuitatea, străbaterea veacurilor și a mileniilor, rămânând pe loc, la obârșie.

„Noi românii – spunea un mare scriitor, Zaharia Stancu, – vom avea de spus lumii multe lucruri nemaiavând țărani, dar rămânând, ca și acum, oameni de omenie, care iubesc libertatea lor și libertatea altora și care caută, uneori cu trudă adâncă, fericirea lor și fericirea altora„…

Numai că, la vremea sa, scriitorul nu lua în calcul o Românie nemaiavând români…
Mihai Suciu