Editorial

m suciu

 Rostiri și rosturi

 „Rod în grâu și rost în oameni!” îndeamnă una dintre cele mai frumoase și  cinstite urări din nordul românesc de țară, Maramureșul istoric. O intersectare a pământului, din care venim și în care ne vom întoarce negreșit, cu omul, locuitorul lui vremelnic. În mod normal, cele două entități intră într-o ecuație biunivocă, având dublu sens: Omul sințește locul, dar și Locul sfințește omul. Când e Om și dacă e. Când își găsește rostul.

„Rost” este un termen al naibii de polisemic, cu zeci de nuanțe și dedesubturi lexicale. L-am moștenit de la străbunii latini, plătit cu aurul dacic. Pentru ei era simplu: își deschideau gura și rosteau… rostrum (= gură). Fie și urmat de semnul exclamării: Gura! (În româna contemporană și democratică: „Ciocu’ mic!”) La români, cinstitul substantiv a luat-o razna de tot. Dacă bunicile noastre înțelegeau prin rost firele de urzeală din războiul propriu (de țesut), iar meșterul zidar un canal, un șănțuleț într-n zid, astăzi îl putem „traduce” prin te miri ce, de la menire, scop, motivație, justificare, noimă, tâlc, trai (bun sau rău!). „Înhăitat” cu alte cuvinte, flexibile sau neflexibile, compunând expresii plastice verbalizate, traversează o gamă incredibilă de situații. Poți face rost de una-alta, dar îți poți și mustra interlocutorul, luat la rost, sărind cu… rostrum-ul pe el, dar cu totul alt efect și scop decât cel strigat în șlagărul „Gura ta (mă-ntoarce pe dos”). Apropo de sensuri și viraje, de un alt împrumut ne-am cam bătut joc: dacă iatlienii, moștenitori legali ai romanilor, au lăsat „boca”-gură la locul rânduit de proiectant, românii, veșnic dornici de schimbare, au înlocuit vocala o prin u, mutând „buca” ceva mai jos, în partea opusă a corpului omenesc!

Cel mai important este să-ți faci un rost, să-ți rostuiești viața conform visurilor tale, sau măcar pe-aproape. Dar câți izbutesc? Apropo de români, Bunul Dumnezeu a fost generos, ne-a dat cam de toate cele vitale, cele necesare traiului demn. Ne-a rânduit și demnitari mulți, nu și suficientă Demnitate. Prin grija conducătorilor scumpi (da, scump plătiți. Și tot nu le ajunge!), o pătrime dintre români și-au căutat rost demn pe alte meleaguri, întorcând spatele țării, părinților și chiar propriilor odrasle. Încet-încet, și Țara va fi silită să-și caute rostul aiurea. Cine pe cine va lua la rost?!

Deocamdată, cel puțin în răstimp de magie a sărbătorilor de peste an, doar folclorul ne mai adună pe-acasă, sinceri sau falși în trăiri. Sunt impresionante strădaniile de a menține în viață, fie și trecute pe la terapie intensivă, datini și tradiții frumoase, intersctând rosturile estetice cu cele morale, atenuând oarecum deșănțarea unei publicități agresive, amețită în aburi de palincă și iz de sarmale, printre „tradiționalele porcării”. Unii chiar nu pot respinge tentațiile „tradiției”, făcând cărare bătută între „cina porcului” și sala de fitness, unde mai descarcă din kilogramele acumulate cu nesaț. Biserica nu le stă în cale, burțile nu le îngăduie să-i treacă pragul.

Ca o rază de lumină și de speranță, printre îmburtiții de serviciu și chiar de profesie, nu lipsesc nici oameni cu suflet mare, dispuși să frângă o bucățică din codrul lor de pâine sau o fărâmă de cozonac, oferită celor „mai triști ca noi”. Iar nemuritoarea „Fetița cu chibrituri” a lui Andersen o mai poți întâlni și pe meleaguri românești, alături de băiețași cu sau fără chibrituri dar cu burțile goale. Încrederea, oricum, e grav avariată. Cerul, dar și sufletul românului – tot mai înnegurat.

Printre atâtea aiureli mediatizate cu entuziasm demn de alte cauze – prevalând maerketizarea stomacului sau a sexului, nu a inimii! -, pseudovedete răsfățate și gureșe care inundă canalele televiziunilior și undele herziene ale patriei, m-a frapat imaginea unui copilaș sărman, care nu credea în existența moșului „stelist”, alb-roșu, supramediatizat și dânsul în această perioadă a anului. „Copilul cu lacrimi pe obraz” nu credea în Moș Crăciun pentru că niciodată, în puținii săi anișori adunați în biografie, nu i-a aținut calea, să-i ofere cât de mic motiv de bucurie. Moși de rând, împovărați de griji și de ani, a mai întâlnit. Resemnat cu… rostul lui de copil sărman.

„Unde ni-s entuziaștii, visătorii, trubadurii,/Să ne cânte rostul vieții și splendorile naturii?”, se întrista Vlahuță. Pe-proape, dar cu altă deschidere „poetul pătimirii noastre”, Octavian Goga: „Nu rostul meu de-a pururi pradă Ursitei maștere și rele,/Ci jalea unei lumi, părinte,/să plângă-n lacrimile mele”.

Rod în grâu și rost în oameni, dragi oameni buni! Aici, acasă, înainte ca pământul nostru străbun să vorbească altă limbă. Să întâmpinăm cu speranță și îngăduință un an bisect și… bâlbâit, 20.20.

Sănătate și izbânzi!
Mihai Suciu