Editorial

m suciu

Recviem pentru țăranul român

Întoarcerea pământului acasă în varianta scriptică a fost pusă în sarcina prefecturilor. Faimoasele și mult disputatele titluri de proprietate, contestate adesea vehement în instanță, le semna Prefectul. Acțiunea s-a extins pe mulți ani, nefinalizată nici până azi. Decolectivizarea s-a vădit mult mai mai laborioasă și mai dificilă decât împreunarea forțată a pământului – „munca de lămurire” a agenților veroși, dotați mai puțin cu argumente convingătoare, deși bine înarmați ideologic, inclusiv cu armament de război. Nu doar într-un caz, au scos din toc pistolul rusesc, iar nelămuritul  cădea ca un câine la margine de drum sau de hat, îmbrățișându-și pentru ultima oară și adăpând cu sânge pământul său, „leagăn și mormânt”, cum spunea poetul.

După o astfel de intrare, acum, după decenii de umilințe, se ieșea, sperând că „viaţa se întreţine printr-o veşnică reconstituire”, cum spunea Constantin Rădulescu-Motru.

După resuscitarea și tresărirea fugară a speranței, la capătul răbdării și al timpului lor terestru, amăgiți încă o dată, foștii țărani truditori și iubitori ai pământului se retrăgeau într-o lume fără durere. Mințit și înșelat trei decenii, întorcerea acasă a pământului lor nu-i mai afla pe cei mai mulți la adresele știute. Rarii supraviețuitori nu s-au grăbit să-l revendice. Nu uitaseră nicio clipă de visare că „pământui greu”, că țărănia pretinde trudă și renunțări. O clipă, s-au crezut eterni, uitând că anii și-i numără cu 80. Nu a încremenit timpul; chiar dacă relua o buclă greșită, ceasul mergea înainte, bătea cu aceeași încăpățânare Timpul Destrămării. Înșelați încă o dată, pentru ultima oară, s-au retras discret, așa cum au venit și au viețuit, în cronica de lut a satului.

Păcăliți și de orășenii lor, fiii rătăcitori pe alte drumuri, dezertori în ultimă instanță, întorși cu gând hain să le prade agoniseala, să ia pământul în posesie și să-l vândă… tot lor, flăcăilor octogenari care chiar l-au iubit, punând suflet peste trudă. Înrădăcinați în alte locuri și rosturi, deprinși cu un trai mai lesnicios, succesorii nu tânjeau după o viață de trudă și de sacrificii. Bătrânii ar mai fi murit o dată, vâzând cum pământul lor pleacă de-acasă, înstrăinat de către urmașii „domni” de la oraș, pe care tot comuniștii îi îndepărtaseră de sat. Odiseea încă nu ajunsese la final. Tânjind după un trai mai omenos, mulți dintre urmași au întors spatele și țării. De sărăcie fugeau, nu de muncă. Unora le-a surâs norocul, altora sclavia. „Scoși din decor”, 40 % din pământul țării s-a înstrăinat, cumpărat pe nimic de speculanţi.

Cu țărani sau fără ei, o finalitate pseudomorfă i se deschidea țării după 1989, cu privirea reorientată spre vestul mereu râvnit, conotat cu valori de miraj. În linii de forță, întrunea adeziunea majorității la acel moment istoric  al țării. „Numai poporul care găsește finalitatea sa spirituală, condiții prielnice pentru munca și dezvoltarea sufletească a majorității membrilor săi, numai acela este sigur de viitor. Poporul cu o finalitate corcită din diferite tipuri este un popor pierdut pentru istoria omenirii” tranșa Constantin Rădulescu-Motru.

Pe moment, pentru urmașul țăranului autentic de ieri, pământul nu mai semnifică nici dorință, nici patimă. Doar moștenirea spirituală, sacră, a  valorilor morale transmise ne mai dă  o rază de speranță în viitor, într-un context în care încrederea a ajuns în gravă penurie iar speranța a intrat în moarte clinică.  Importnt este să ne valorificăm potențialul și să știm ce vrem. Să nu balastăm valorile certe care ne-au asigurat continuitatea, ajutându-ne să rămânem pe loc, la obârșie, numind (încă) în aceeași limbă țara. Nu-mi doresc să iau în calcul o Românie lipsită de români, tălmăcindu-și  în altă limbă dorul.

„Traduttore, tradittore”, tranșează italianul.
MIHAI SUCIU