Editorial

m suciu

 Sub guvernarea virusurilor

Ediția 2020 a Învierii resetează o tradiție milenară a prăznuirii celei mai însmnate sărbători a creștinătății. O sărbătoare altfel, atipică, chiar dacă esența rămâne nestrămutată peste veacuri adunate în milenii. Probabil, și credința a  mai slăbit pe ici pe colo, mimată doar de unii „drept credincioși” de ocazie. Am zice că e problema lor de nu ar fi și a noastră. La o anumită înălțime socială, masca este și recuzită de carnaval, nu doar de autoprotecție în fața unui virus, ori de protejare a celor cu care vin în contact inevitabil.

Iată că nu doar Dumnezeu și-a întors fața, sancționându-ne pentru comportarea departe de „Poruncile” Sale, dar nici sfintele lăcașuri de comunicare între Pământ și Cer nu ne mai vor, ferecându-și porțile. Tot „mascații” vor purta Lumina Sfântă pe străzile pustii ca după un război nuclear. Important rămâne să ajungă în case și în suflete de creștini autentici, înseninându-ne gândul și reaprinzând speranța. Fără a ne debranșa de tradiție, mai mult ca sigur, și mesele vor fi mai soft deastă-dată. Și nu-i tocmai rău, ținând seama de realitatea că, acum, Urgențele au alte urgențe decât tratarea exceselor gurmande și bahice.

Cea mai mare tristețe e că „Săptămâna patimilor” nu se va sfârși, nu va sucomba în „Săptămâna Luminată”. Nu ne îngăduie un inamic perfid, invizibil dar atât de prezent și de activ – era să spun „vital”, de n-ar fi mortal! -, care nu este nici măcar ființă vie. Zile și luni de când netrebnicul „Corona virus” ne torturează și ne înspăimântă. Un inamic invizibil, un război neconvențional. Nu lipsesc abordările de tot felul ale nenorocirii, de la știință la conspirație. Nu le lipsesc argumentele nici unora, nici celorlalți. Mai puțin măsuri eficiente de biruință asupra răului. Nu ne lipsesc nici cârcotașii, nici profitorii nenorocirii. Nu puțini cleveteau împotriva bieților pensionari, nedispuși să-și mai împartă bunăstarea cu niște „expirați”, neproductivi și consumatori. Un fel de paraziți. Să trudească pentru „fericirea” bătrânețelor acestora. Ghilimelele se impun, de vreme ce tinerii în cauză au comutat  de pe șlagărul „Bătrânețe, haine grele” pe ritmuri hip-hop. Cam așa „tratau” nevolnicii și spartanii sau japonezii. Războinici de profesie, când le cădea sabia din mână, grecii îi aruncau în prăpastie, zdrobiți de steiuri, iar niponii bătrâni o luau singuri spre munte, pe „persoană fizică”, cu o ultimă misiune: hrană pentru fiare. Fără a comenta dacă e moral sau nu, trebuie să reamintim amnezicilor faptul că pensia nu-i pomană. Și-au muncit-o, și-au asigurat-o înșiși beneficiarii, cotizând la fondul de pensii pe toată durata vieții active, mai lungă sau mai scurtă. Unii, nu puțini, nu au beneficiat de pensie nici măcar o zi, moartea radiindu-i de pe lista „cuponarilor”! Și nu e vina pensionarilor că un stat nechibzuit și conducători nesătui au prăduit banii adunați, pasând generației următoare povara. La rândul lor, și tinerii vor deveni pensionari, dacă vor apuca.  Deși se cred veșnici, „Irreparabile tempus fugit!” constata străbunul latin. Timpul nu iartă, erodează. Și Babele din Bucegi au fost odinioară… Fecioare!

Nu-i mai puțin adevărat, pensionarii, vârstnicii, nevolnicii – „personae cu handicap” – sunt povară și pentru stat, dau bătăi de cap autorităților. Nu puțini șefi (inclusiv de stat) gândesc astfel, exasperați de saltul semnificativ al mediei de viață a planetarului actual, totuși, muritor. Ce nu au îndrăznit ei, doar în gând, săvârșește virusul criminal.

Poate, e și o răzbunare a Planetei, de care ne-am cam bărtut joc. În scurt răstimp, Terra a început să rspire mai sănătos. Burdușită cu bioxid de carbon, natura se purifică. Everestul, altitudinea pământeană maximă, se lasă văzut de la mii de kilometri. Până acum câteva luni, norocoșii care izbuteau să-l încalece nu-l vedeau din pricina smocului.

Așadar, în tot răul și un strop de bine.

Ce ne rămâne? Să fim cuminți și ascultători. Să stăm acasă, dar să nu stăm… degeaba, continuând să trimitem gând spre un mâine mai senin, să visăm sublimul, perfecțiunea, chiar dacă știm că nu le vom atinge veci. Și să ne spălăm pe mâini cei trecuți de borna 65. La propriu, nu cum continuă să facă unii sus-puși, care se spală prea ușor pe mâini, aidoma biblicului Pilat, convinși că li se cuvine totul și li se permite orice. Că nu sunt obligați nici măcar să-și respecte propriile ordonanțe sau protocoale, în vreme ce mimează neliniștea vizavi de sănătatea celor care le-au devenit povară, stavilă șubredă orgoliilor nemăsurate.

Plecăciune luptătorilor din prima linie, îngerilor în halate albe, cu conștiința datoriei și spirit de sacrificiu. Un gând frumos și celor care au înțeles că suntem datori să ieșim dintr-o inhibiție păguboasă indusă, reiterând vechiul slogan al liberalilor autentici „Prin noi înșine”. Incapabili să mai gândim, Doamne ferește!, să facem ceva, uitasem să să ne confecționăm o batistă sau să producem un rât de porc, importate pe bani grei. A trebuit ca o bătrânică pensionară să stea acasă, dar să nu stea. A sărit din papuci și din „dolce far niente”, a smuls husa de pe mașina de cusut care i-a asigurat o viață pâinea cea de toate zilele și s-a apucat de confecționat banalele măscuțe, dăruite sătenilor. Urmându-i exemplul, alți români au dovedit că suntem în stare să fabricăm și miraculoasa colivie numită izoletă, ba chiar scule de ventilare pulmonară, sau de depistare a virusului agresiv, prin apel la tehnologia 3 D. S-a întremat o speranță și încrederea în forța vitală aacestui neam blând, prea lesne călcat în picioare de neaveniți și încovoiat de cozi de topor. Nu se exclude să urmeze chiar o autostradă, „prin noi înșine”, fără apel și rugi la italian sau la turc. Fosforul nu a fost în penurie niciând prin Carpați. Nici muncii nu i-au întors spatele românașii.

Chiar dacă „Săptămâna patimilor” se va prelungi, să credem în lumină. Și – pe cât se poate – să dăm lumină și altora din Lumina ce ni s-a dat.

Hristos a înviat, oameni buni! Fie ca jertfa Mântuitorului de acum 2020 de ani să nu fi fost zadarnică.
MIHAI SUCIU