Editorial

m suciu

Eroi au fost, erori sunt încă…

 Printre atâtea trăiri afective puternice, românului  nu-i este nici străin, nici indiferent, sentimentul pietății. Respectul pentru cei duși îmbracă varii forme de exprimare. Perpetuarea memoriei și exprimarea recunoștinței capătă valențe sporite în situația celor jertfiți pentru țară, care își pun chezaș bunul cel mai de preț, viața, pentru ca țara să dăinuie. Din nefericire, nu ducem lipsă nici de jertfă pretinsă prin vremuri durute. De regulă, indiferent dacă au căzut cu fața la Răsărit sau la Apus, îi cuprindem într-un cuvânt generos, cuprinzător: „erou”. Cu tot regretul, departe de intenția desacralizării, nu oricine merită acest standard. Războaiele, de pildă, „produc” și eroi, dar și martiri, carne de tun etc., ba chiar victime colaterale. Victimele, oricum le-ai numi, îngrașă pământul pentru care s-au jertfit, situațiile de beligeranță îngrașă profitorii, veritabili jefuitori de cadavre cu statut de cioclu. Rămâne ca Judecătorul Suprem să-i răsplătească pe toți după faptă.

Un erou se distinge de masa jertfiților, a victimelor unei stări de beligeranță, prin viejie și curaj ne lămuresc dicționarele. Încadrarea se face post-mortem. La un moment dat, s-a încercat și impunerea unor eroi în viață. Numai că „eroii muncii socialiste” au dispărut cu socialism cu tot. Doar munca supraviețuiește, de la coborârea omului din copac și adoptarea poziției bipede. În fine, nu ne lipsesc, eroii, așa cum nu sunt puține nici variantele de cinstire a acestora, de la un Imn al Eroilor, la monumente care veșnicesc în material durabil numele Jertfei, răsfirată în nume și prenume concrete de muritori. „Le va fi mai dulce somnul/Fericiților eroi”. Da, odihna și-au găsit-o, somnul asigurat pe vecie;  rămâne în discuție fericirea. Fără a exclude unele mici excepții, nu pot să cred că un om își propune să ajungă erou, instinctul de conservare prevalând asupra dorinței de glorificare. Oricare ostaș visează să ajungă teafăr acasă, „la copii și la nevastă”, nu să-și înscrie numele în marmora unui monument, adunându-i ca-ntr-un catalog camarazii care nu au mai răpspuns la apelul de seară. Sau înecați în lacrima supraviețuitorilor nenorocirii.

Doar întâmplarea te face erou. Nu este exclus nici ca teama să te propulseze în statuie. Doar situațiile excepționale impun caractere excepționale. Mii de ostași români au fost jertfiți (nu „s-au jertfit”!) în hecatomba de la Oarba de Mureș în acel septembrie de foc al anului 1944. Nu fără puseuri de eroism  din partea unora, sunt încadrabili la categoria de martir. Ce opțiune să ai între glonțul nemțesc din gura mitralierelor blindate pe cotele  Dealului Sângeorgiu și glonțul automatului sovietic „aliat”, care te „mobiliza” din spate, de pe buza Mureșului? Or, pe fiecare glonț era înscris cuvântul „moarte”! Așa „muriră frații noștri…”, dar nu s-a putut spune.

Ajunși la cest punct, să justificăm și partea a doua a titlului nostru. De Ispas, au fost cinstiți și în actuala ediție Eroii  Neamului. La Turda, militarii cu coroana de flori s-au trezit în fața unui monument inscripționat în limba rusă, închinat altor eroi, care ne-au eliberat prin ocupare. Greșiseră adresa. Vedeți ce face Covidul?! Noroc că nu erau în misiune de luptă, doar răvășiți de ravagiile pandemiei. Treziți la realitate, au înșfăcat coroana, au făcut stânga-mprejur și ață la Eroii Noștri. În definitiv, nu era ultima soluție. Prin „reset”, puteau reprograma Ispasul, amânând Înălțarea Domnului și cinstirea Eroilor tereștri. Modelul există: reeditarea Sfintelor Paști, ratate tot din motive de Covid 19, de un preaînalt și preazburdalnic ierarh al BOR, care făcea lumină la Pontus Euxinus.

 

P.s. Întâmplarea mi-a reamintit o situație tragi-comică din satul meu natal. Un sătean bocea, îmbrățișând o cruce din cimitir. Ca să-și depășească durerea, se aghezmuise bine în prealabil, dar crucea reușea să-l susțină. Întrebat de un consătean de ce plânge, jelitorul i-a răspums că își plânge tatăl. – Dar nu acolo-i îngropat tatăl tău!, l-a lămurit omul. – No, mama mă-si, am plâns degeaba!, a venit replica.

Mihai Suciu