Editorial

m suciu

Oameni și șoareci

 Alăturarea celor două categorii de viețuitoare terestre o făcea, într-o nuvelă  celebră, în urmă cu aproape un veac (1937), John Steinbeck. O incitantă parabolă despre prietenie și destin, groaza de singurătate, mai obsedantă decât moartea propriu-zisă, capabilă să impună asocieri tipologice umane aparent absurde, ireconciliabile. Un vis, un ideal, poate asocia un tânăr inteligent și inimos cu un uriaș retardat, copil mare cu minte puțină. Se numesc George Milton, respectiv Lennie Small. Lucrând umăr la umăr la o fermă, cei doi devin prieteni nedespărțiți. Îi unește un vis, visat împreună: să aibă un loc numai al lor, trăind din roadele pământului. Vis năruit din cauza unui șir de întâmplări tragice generate de neputiința lui Lennie de a distinge binele de rău.

Steinbeck glosează asupra precarității condiției umanme. Vise care ar avea toate șansele să se înfăptuiască se prăbușesc ca niște castele de nisip la prima adierede vânt.

Disocierea om-șoarece revine cititorului. Cât despre asociere, nici nu este tocmai neonorantă pentru om. Teorii mai recente susțin o asemănare copleșitoare a omului cu rozătoarele mici și mijlocii. 3.000 (trei mii) de gene comune cu omul, doar 300 diferite definesc un genom al naibii de aporopiat al șoarecilor și șobolanilor cu omul. Maimuțoii au răsuflat ușurați, sărind din creangă-n creangă și zbenguindu-se, fericiți că au scăpat de comparația umilitoare cu omul, în vreme ce șobolănimea este hotărâtă să protesteze: să iasă în stradă și să respingă rezultatul cercetării. Cercetătorii rozătoarelor au remarcat gradul ridicat de inteligență al șoarecilor. Studii comparative temeinice situează șoarecele în fața maimuței, ocupant al locului doi pe podium. „Originea speciilor” nu este exclus să fie revizuită și adăugită, făcând rocada primatelor cu rozătoarele în arborele genealogic al omului, locul de străbun al maimuțoiului fiind uzurpat, nu fără argumente irefutabile, de amărâtul șoarece. Era și cazul! De aproape două veacuri, maimuțele îl tot blestemă și afurisesc pe bătrânul Darwin pentru ocara de a le asimila cu omul, considerat de englez prezumptiv descendent al primatelor din copaci. Acum, răsuflă ușurate, scăpate de anatema ignobilei înrudiri.

Așadar, să fie clar tuturor: nu ne mai tragem din maimuță, ci din șoarece, ruda mai mică a șobolanului. Neamuri, deci, prin alianță, și cu șobolănimea. Și, dacă te gândești bine, comparând cele două lumi, unii bipezi seamănă leit cu rozătoarele, evoluția speciei neampretându-i prea tare. Ar mai fi de lămurit problema cozii. Respectiv, lipsa acestui accesoriu la om. O fi lipsind coada propriu-zisă, nu și un os care amintește de coadă, situat în partea dorsală a omului, la punctul de start al coloanei sale vertebrale. Nu coada ridică probleme, ci caracterul. Unii pământeni contemporani au rămas la stadiul de rozătoare: rod și rad totul. Individual, pe „persoană fizică”, sau în hoardă. Și nu se mai satură. Lasă în urmă un miros fetid și induc o scârbă imensă, dar și îngrijorare justificată oamenilor ieșiți din ordinul prădătorilor, clasa rozătoare.

Nostalgici, vizionari sau cârcotași, unii oameni și-au făcut șoarecele animal de companie, printre alte lighioane. Voit, de bună voie și nesiliți de nimeni. Eventual, spre a scăpa de singurătate. În vreme ce altora le devine nolens-volens, musafir nepoftit, revizuind cu cerbicie și competență de contabil la Curtea de Conturi cămara sau (și) bucătăria urmașului-om. Teoretic, ar avea toate drepturile, din vreme ce le-am fi moștenitori…

MIHAI SUCIU