Tag Archives: editorial

Editorial

Mihai-S_-2-300x292

Oaia lui Daia, „dronată”

Printre interminabile hămăituri și „breaking news”-uri de doi bani generate de noua gâlceavă a celor de la putere, care vor fi, negreșit, finalizate prin tradiționalul „pupat Piața Endependenței”, continuându-și setea nepotolită de puetere și goana bezmetică după bani și alte foloase necuvenite, se înghesuie o știricică demnă de atenție. Cică în dotarea stânii și în fișa postului ciobanului, întru ușurarea prestației străvechi, va intra… drona. Din moment ce clonarea bietei oițe australiene Doly nu a reprezentat tocmai o reușită, se caută alte metode moderne de preservare și de sporire a turmei. Da, drona, acel obiect  zburător de dimensiuni modeste va supraveghea turma de oi, trimițând în șomaj pricăjitul cățel – mic dar dat dracului! –  care ținea turma  unită„ciopor”, aducând pe cărarea dreaptă și miorițele rebele, cu impulsuri  secesioniste prin capetele lor mici și pătrate. Numit „cățel de serviciu”, paznic activ și vrednic (stâna are și câini  specializați în atac, dulăii, care apără  inventarul viu al stânii). Cu o singură precizare: drona se  va limita la monitorizarea turmei, neasumându-și și paza sau dirijarea ei sau recuperarea oițelor rătăcite. Dar să mai avem puțintică răbdare: viitorul ne  atârnă în față. Și nouă, oamenilor, și oilor. Trebuie să-i primim cu bucurie și speranță provocările, chiar dacă unii mai afurisesc Internetul și fug de IT ca dracu’ de tămâie. Nu vor bântui prea multe furtuni peste Hășmaș până când extraordinarii șolari bistrițeni, urmași ai destoinicilor ciobani din munții Năsăudului, vor ivi și roboțelul cu atari misiuni pastorale. Și, parafrazând poetul (nu să-l plagiez!), nu de drona ovină mă cutremur, ci de falsificarea produselor trudei oii, prin penetrarea tot mai agresivă și mai obraznică a brânzeturilor „bio” cu e-uri, potențiatori de gust și alte nenorociri.

Nu este singura solie a progresului urcat pe vârf de munte. De niște ani buni, ciobanul și-a biruit și singurătatea, înlocuind nedespărțitul fluier cu telefonul mobil. Astfel, nu se mai limitează la niște întrebări cardinale  confesate unei miorițe. În loc să se lamenteze în balade și alte specii folclorice, el comunică banalități prin SMS-uri cu iubite adevărate, în carne și mai ales oase, virtuale perechi pentru „gospodar fără pereche” ce este. S-a  mai modernizat, deși tot în trend minimalist, și inventarul stânii, ba chiar bucătăria,  indigestele balmoș sau jântița fiind uzurpate de hrană modernă, precum hot-dog sau chipsuri. Trai pe vătrai, nineacă! Sau pe microunde.

Atâtea prefaceri în timp istoric scurt: doar o viață de om, medie! Salt incredibil, uimitor. Dacă nu credeți, cei mai cârcotași urcați la izvorul (natural!) Oltului cu Geo Bogza! : „Din această colibă plină de fum, hornul – cu darul lui de a despărți focul în două, păstrând sub acoperișuri numai căldura – apare ca o născocire epocală, demnă să  boteze un ev. Dar, pe Hășmașul Mare, domnește un ev mai de demult”. Vă invităm cu drag să pășiți și pragul lăcașului unicameral  numit stână, „mai strâmtă și mai fragilă decât o barcă este coliba, pe care și-au întocmit-o din coji de copac, înțepenite cu bolovani”. Dotări: „Două pietre mari, cu muchiile drepte, alcătuiesc cea mai de seamă zestre a ei: vatra. Pe o mică poliță, sau prin unghere, se văd lucrurile aduse din sat”, reamintind o civilizație „rămasă la hotarele acestui spațiu imens. Sunt mai puține și mai dispersate decât într-o insulă, în urma unui naufragiu: un cojoc vechi, o căciulă, o țoală roasă, o frânghie de doi metri, o pălărie neagră mototolită, o ladă, un clopot, o haină groasă ruptă, o sticlă de bere goală, un tuci mare, un tuci mic, o sticlă de oțet, un fluier înnegrit de fum, o căldare de zinc, o traistă cu mălai, o traistă cu sare, un castron de tablă, o oală de pământ, un hârdău de lemn, o strachină, trei linguri de metal, patru cutii de chibrituri goale…”. (Geo Bogza, Cartea Oltului)

Nu înseamnă că nu mai există probleme de rezolvat într-un viitor mai apropiat sau mai depărtat, dar relația Oaia-Daia, realist fundamentată și frontal abordată de către simpaticul ministru al Șeptelului și al Solului este chezășia reușitei. El nu a lăsat răii să reducă drastic echipa de pază a stânii, intransigenții câini ciobănești, dar, în perspectivă, niște roboței  energici ar putea fi la fel de eficienți sau și mai. Capabili chiar să latre. Sau să fugă, cu coada bateriei între picioare.

Pe moment, ciobănașul în blugi și adidași de marcă, cu mobilul înfipt în șerpar și tranzistorul aninat de bârnele stânii, sau chiar tableta pe poliță, mai visează, sprijinit în bâta străveche, reglementarea relației cu prădătorii. Dacă habitatul ciobanului este OK, nu aceeași este situația habitatului ursului, tot mai vulnerabilizat prin prăduirea pădurii. „Drujba lui Dumnezeu” a pătruns până în creierii munților, obligând fiara să coboare în scopuri de aprovizionare pe la stâni sau chiar în inima satelor de munte. Și, paradoxal, în vreme ce efectivele oamenilor scad spectaculos, populația ursească nu contenește să crească, revendicând și acaparând habitatul omului.  Nu ar fi exclus ca, la următoarele alegeri locale, cei mai fioroși  și mai nesătui urși să ajungă chiar primari! Musai să ne grăbim cu robotizarea! Până atunci, salutăm și aplaudăm drona la stână.

 

P.s. Drona, tot mai frecvent utilizată, dar și tot mai accesibilă ca preț, comparativ cu – de-o pildă – mașinuța electrică sau hibridă, nu mai e de mult noutate pe alte picioare de plai. În Dubai, oraș în deșert, superinteligent, polițiștii au fost dotați chiar cu… motociclete zburătoare, capabile să-și înalțe purtătorul la 6 metri deasupra  deșertului. Vor fluiera de sus și tot de-acolo vor veghea (ne)liniștea ineditului oraș. Ce-i drept, și la noi, cei mai mulți vajnici apărători ai ordinii și ai siguranței la drumul mare ne privesc tot de sus, fie ei pe carosabil, fie în șanț; „în decor”, cum s-ar exprima Domniile Lor.

Mihai Suciu

 

Editorial

Mihai-S_-2-300x292

 Tudorițo, nene!

Cine te-a făcut om mare, Tudorițo, nene!…

Intenționat, am coroborat două versuri cu cântec, ușor unul, popular al doilea, spre a ajunge la distinsul ministru al Justiției, în pofida prenumelui diminutivat la naștere, fără acordul purtătorului. Un profesionist adevărat al unui domeniu atât de controversat cum este Justiția, dar la care se pricep tot mai mulți, odată cu puhoiul de blonde ieșite pe porțile unor facultăți de drept. Și nu cred că cineva îl poate suspecta de ignoranță în materie sau de rea intenție, pe fond, chiar dacă săgeți otrăvite s-au ațintit asupra Domniei Sale îndată după înscăunare (învestitură), cu vădită prezumpție de… vinovăție! Singur printre pesediști sau coalizați, competentul profesor de drept pare imun față de influențe și presiuni, rob doar cunoștințelor și conștiinței.

Nu mi-am propus să-i fiu avocat domnului T.T., nici nu are nevoie de asemenea servicii, dar m-a deranjat ieșirea publică a altui profesor, ajuns șef al statului. Președintele afirma că susnumitul nu mai este profesor, ci ministru. Este, domnule președinte; nimeni nu i-a anulat nici diploma nici expertiza, cum este (ar trebui să fie) și cazul Domniei Voastre. Și când doarme, domnul T.T. știe mai mult Drept decât colegii de breaslă sau  alții mai mari. La stat și la sfat. Nu și-a pierdut nici simțul dreptății omul, dar nici al umorului. Memorabilă ideea unui parlamemnt tricameral, la cele două camere tradiționale adăugându-se „camera procurorilor”, care ar dori să le controleze și să le dirijeze pe primele două, într-un soi de republică dictatorială a procurorilor.

Toate ar fi bune și frumoase dacă sistemul nostru de justiție ar fi după chipul și asemănarea ministrului actual. Dar nu este. Doar Președintele percepe o Justiție omogenă, cu oameni integri, incoruptibili, demni de sfintele icoane, și îndeamnă societatea civilă infiltrată de necivili să o apere, fie și în stradă. O fi bine, o fi corect, în limitele fișei postului? „Jos labele de pe DNA!”, zice. Să nu fi văzut rostogolindu-se amenințător nicio… portocală pe culoarele instituției?! Dilema predecesorului său, Traian Băsescu, stă în picioare: într-o țară a corupției generalizate, cu 500 de parlamentari corupți (prezumptiv), toți cei câteva mii de angajați ai sistemului judiciar să fie integri? Glisăm în teritoriul paradoxurilor. Și tot domnul fost clarifica tranșant o altă chestiune esențială: magistrat este exclusiv judecătorul, nici procurorul, nici avocatul, aceștia putând fi alăturați pe orizontală și asimilați. Diferența este că unul apără (sau ar trebui să apere!) statul, celălalt își apără clientul. Bine plătiți, din surse diferite, și unul, și celălalt. Nici cu veniturile judecătorului nu mi-e rușine; nu degeaba, o profesoară emerită, cu toate gradele didactice, opta pentru jumătate din pensia soțului defunct! Dar justiția, uneori chiar dreptatea, se face în sala de judecată, unde suveran ar tebui să fie judecătorul. Și, nu-i așa, „Nimeni nu este mai presus de lege!”. Frumos slogan…

Într-un cadru ideal, atenționarea domnului președinte ar fi corectă: nimeni să nu se atingă de Justiție nici măcar cu… o portocală! Dacă inamovibilitatea este asigurată, remunerarea barosană așișderea, infailibilitatea depinde de domniile lor. Cele 252 de sentințe respinse de CEDO ar trebui să dea de gândit, inclusiv cabinetului prezidențial. Și, dacă nimeni nu este mai presus de lege, autorii hotărârilor judecătorești greșite cu voia sau din ignoranță ar trebui să plătească. Direct, personal, nu prin reprezentanți ce compun statul român. Răspunderea este o condiție în orice (altă) profesie. Și de regulă, vinovatul plătește ca  popa. Nu și judecătorul sau procurorul. Cât despre parchetul însărcinat cu anticorupția, este bine să fie „atent la toți și la toate”, în limitele prerogativelor și ale legii. Inclusiv, un ochi interior, focusându-i pe cei care „își fac treaba în toate dosarele”, cum afirma, textual, șefa.

Mai plutește peste toate o întrebare: cine îi controlează pe controlori?

Oricum, principiul comunist „Dai în mine, dai în tine,/Dai în fabrici și uzine!” nu mai stă în picioare. Pentru că nu prea mai „râd în soare” nici fabrici, nici uzine. Doar noi ce „ne mai râdem”. Până când, doamnelor și domnilor?!

Mihai Suciu

Editorial

Mihai-S_-2-300x292

HONOR ET PATRIA

 „Nu scriu ca să nu uit!” susținea un cunoscut creator popular din Ieud. Un perpetuu exercițiu de memorie, obligată, forțată la neuitare, respingând efectul curativ al timpului tămăduitor, care spală memoria. Numai că, decodând metafora, în semantica vieții reale, aserțiunea moroșanului incumbă și o notă de sadism, sau chiar de masochism. Memoria, ținută mereu în lanț, în neîntreruptă stare de veghe. Mereu în priză, la o tensiune ridicată, greu de suportat o viață. Mai trebuie și iertată și descărcată memoria, altfel, te poate duce unde nu ți-i voia. Importantă este evitarea re-trăirii live a nenorocirii, oricum s-ar numi ea, spre a nu deschide și al doilea cerc al suferinței. Aici, intervine rolul activ al memoriei: retrăirea doar în plan mental, individuală, a unei situații-limită și împărtășirea ei semenilor, spre a preveni repetarea.

Oare, cei care scriu uită? Imposibil, mai cu seamă când scrierea nu se întrupează din ficțiune, refăcând traseul unor trăiri la liziera tragicului. „Scrierea cu sine”, cum ar spune poetul; hemografie.

Pentru generalul Marin Lungu, scrisul – ca și trăitul – este exercițiu de luciditate. Scriitorul Marin Lungu nu scrie ca să nu uite; să nu uităm, conștient că rația de suferință ce i-a fost hărăzită nu i-o va deconta nimeni, niciodată. Fostul CAPORAL LA 9 ANI, acum general maior (r) Marin Lungu, are toată legitimitatea să urască războiul, această „moară de tocat vieți omenești, cea mai abjectă relație umană” cum îl definea generalul Tăutu. Pe omul Marin Lungu nu-l paște pericolul de a uita ce nu se poate uita. Chiar dacă războiul, punct de start pe traseul devenirii sale profesionale, i-a fost și șansă, și neșansă.

Fostul caporal la 9 ani și prizonier la 10 a străbătut, pas cu pas, toată verticala ierarhiei ostășești. Prețuit și respectat la început, stârnind invidii, patimi și persecuții mai apoi, silit să-și plătească scump clipa de glorie. Copilul-veteran de război a fost și în cărți, sens propriu: în manualele școlare, prototip și personaj de film, model și imbold pentru generațiile tinere. Numai că, atunci când popularitatea sa a depășit baremul admis într-un regim totalitar (pe pisc, un singur loc, rezervat „celui dintâi bărbat al țării”!), Eroul a fost îmbrâncit de pe piedestal și readus cu picioarele pe pământ. Din fericire, Dumnezeu l-a ajutat să supraviețuiască și vrăjmășiilor vremurilor de pace, nu doar războiului. Șansă care nu le-a fost dată a doua oară multora dintre bravii comandanți sau camarazi adulți ai micuțului caporal; nerăpuși de inamic pe front, au fost anihilați psihic și chiar fizic de „tovarășii” conaționali vopsiți în roșu, după patent stalinist. Elita Armatei Române trebuia nimicită, la porunca și întru răzbunarea Estului din cauza actelor de bravură ale ostașilor noștri. Iar strategia a izbutit. E mai mult ca sigur că și tactica total eronată aplicată la Oarba de Mureș se circumscrie aceleiași strategii a vendetei.

Am început, se pare, cu sfârșitul. Intenționat, spre a lăsa cititorului misia reîntrupării din filele cărții a eroului nostru, durându-și din fapte rememorate peste ani statura și statuia meritată. Statuie… vie, spre deosebire de camarazii ce-și trăiesc veșnicia în monumentul din fața noastră, la Oarba de Mureș, la poalele Dealului Sîngeorzului, plătind cu viața îndrăzneala de a-i scoate pe vrăjmași din cuiburile de beton de pe Dealul Comanda sau Podeie, ucigătoarele cote 495 și 465. Momentul de foc, masacrul, nu-i scapă autorului, martor activ și supraviețuitor al veritabilului „Mărășești mureșean”.

Nu a fost ușoară nici călătoria cu frontul, până la stația terminus din Munții Tatrei, Cehoslovacia. Permanent joc cu focul, cu moartea, al copilașului-cercetaș, infiltrat mereu de ai săi în spatele liniilor inamice spre a „monitoriza”, cum am spune azi, trupe și mișcări de trupe, tehnică de luptă, garnituri de trenuri. Câtă inventivitate strategică, spre a nu fi interceptat și demascat micuțul spion! Cu vițica de funie, cu traista cu cartofi pe umăr, numărând cu pietricele sau… cârnați tancurile și tunurile inamice. În țări străine, necunoscând limba locului, coilul cercetaș face pe mutul. Neocolit nici de surprize și pericole. „Nevăzutul” – cum l-au poreclit camarazii – aduce mari servicii Armatei, preservând vieți de ostași și grăbind finalul. Este decorat în trei rânduri, inclusiv cu „Virtutea Militară”.

Nu este nici prima, nici singura dintre virtuțile omului Marin Lungu. Simbolic pentru o grilă morală urmată fără abatere preț de o viață și numele satului ce avea să dea țării și lumii precocele erou: Neatârnarea. Din Neatârnarea-Tulcea, pornea în august 1944, pe un drum de infern, copilașul orfan Marinică, luat de mână de un Destin ce-i rezervase amalgam de măreție, suferință și amărăciune. Cu onoare și demnitate de veritabil ostaș și patriot, nebănuind că în ranița de soldat purta „bastonul” de general, copilul de trupă își va urma trupa, regimentul 40 Infanterie, Divizia 9 Medgidia, împotriva voinței de părinte ocrotitor a comandantului, generalul Costin Ionașcu. Nu s-a supus; a fost prima diversiune a viitorului… diversionist. Apropo de bravul general Ionașcu, scriitura subalternului său vine și ca un gest reparator, reabilitând nume de adevărați eroi și martiri ai neamului, acoperiți de glorie pe câmpul de onoare, dar terfeliți, scoși din istorie și aruncați în temniță sau direct în cimitir de regimul comunist cu centrul de comandă la Moscova. Gestul scriitorului este încă o probă a unui caracter integru, altruist. În structura umană a generalului Marin Lungu – militar de onoare dar și civil de onoare – nu și-a aflat lăcaș nici compromisul, nici obediența. Pe întregul său traseu existențial, a conjugat patriotismul – o „marfă” tot mai rară azi! – cu demnitatea umană. Preceptele morale ale bunicii sale, care l-a îngrijit și iubit cu devoțiune de mamă bună, Velica Lupu, au aflat teren propice și au rodit.

„O luptă-i viața” – sugerează șu concluzionează cartea. Mult mai complexă, mai șireată, lupta vieții decât vizaviul cu inamicul concret, frontul, tranșeea sau chiar ambuscada din tratatele militare. Și dacă secvențe de bătaie sau războaie pe ansamblu se mai aseamănă, se mai repetă chiar, viața este unică, ea i se dă omului o singură dată. Și nu-i totuna ce faci cu ea. „Nu-i totuna leu să mori, ori câine-nlănțuit”.

Căpitanul în rezervă Mihai Suciu îl admiră, fără rezervă, și îl salută cu respect pe generalul-erou Marin Lungu, iar publicistul omonim îl felicită, cu admirație și… invidie colegială pe scriitorul Marin Lungu.

Cât vor exista asemenea oameni, va dăinui și țara.

Mihai Suciu

Editorial

Mihai-S_-2-300x292

                                         Ocnă „all inclusiv”

 Nu am înțeles și nu voi pricepe veci de ce atâta grijă și atâta îngrijorarea pentru condițiile pușcăriașului, ființă umană ajunsă, grație propriilor fapte inumane, „după gratii”, conform unui șlagăr lingvistic atât de agreat de mai toți gazetarii. De parcă toți, nesmintit, ar fi nevinovați, îngerași oropsiți de o Justiție injustă, mânioasă și avidă, „degrabu vărsătoare de sânge nevinovat”. Apropo, la vremea când cronicarul nemurea asemenea judecăți, pușcăria-închisoare se numea „ocnă”, iar condamnatul „ocnaș”. Odată purces la tăiat de sare în pântecele subpământean, ocnașul nu mai vedea lumina soarelui pe durată condamnării. Muncă silnică, adesea pe viață. Mulți dintre cei care, prin minune, ieșeau la suprafață, nu mai vedeau lumina soarelui, orbiți la propriu. Inuman, am fi tentați să sentențizăm, dar cu atât mai mare impactul și efectul educativ.

Sigur, e o cale lungă de la ocnă la pușcărie/închisoare/penitenciar. Să nu omitem, a evoluat inimaginabil și metodologia și logistica uciderii din culpă, a crimei, de la sapa sub al cărei tăiș își încheia socotelile cu viața terestră rivalul lui Ion al Glanetașului ce dă nume celebrului roman al lui Rebreanu, sau coasele ce secerau gâturi subțiri la 1907, la rachetele „Patriot”, urmând a fi trecute peste Atlantic de Oncle Sam în Carpați, pe bani grei. Nici societatea civilă nu era atât de sofisticată ca în contemporaneitatea noastră superdezvoltată, nu existau atâtea egide – fundații, societăți, asociații etc. etc.- vocale și primitoare/cheltuitoare de multe parale în scopuri umanitare. Dar nici infracționalitatea nu avea asemenea dimensiuni precum cele raportate azi, chiar dacă nuanțele penalului sunt atât de diferențiate; e imposibil să alături un criminal în serie unui nenorocit scăpat cu viață dintr-un nedorit accident rutier, dar autor de „omor prin imprudență”. Se mai produc și erori judiciare, cu victime inocente, condamnări politice sau „vinovați fără vină”.

Nu spun că n-ar fi loc de mai bine și „după gratii”. Și de mai mult… aer. Nu trebuie nici să minimalizăm efortul, inclusiv financiar, al statului – în, definitiv, al fiecăruia dintre noi, contribuabilii! – pentru ca domniile lor să aibă un acoperiș deasupra capului, hrană caldă, igienă, televizor, bibliotecă, dispensar, asistență medicală. Se compară cu condițiile oamenilor străzii sau chiar ale săracilor țării? Beneficiază, mai nou, c-așa ne cere grijulia mamă a răniților, UE, de încăperi speciale, nupțiale sau conjugale, pentru întreținerea relațiilor intime, cu partenerul rămas acasă, nu cumva să se destrame familia împricinatului! Boșii își conduc nestingheriți bisnisurile lăsate afară, scriu cărți sau joacă cărți etc. Nu se compară condițiile marilor prădători, corupții care au tâlhărit țara – ei au dus-o bine și afară, au tot ce-și doresc și acolo, minus libertatea totală – cu găinarii mărunți, care au tras mâța de coadă în libertate, siliți să-și asigure prin furăciune pâinea cea de toate zilele. Ei sunt „rod al educației noastre”, cum stătea scris pe fațada penitenciarului tîrgumureșean. Abia acolo au asigurate cele necesare traiului decent. Ca atare, trebuie să facă totul, să dovedească bună purtare, spre a nu fi dați afară, unde ar fi siliți să-și reia deprinderile știute.

Evident, toți se consideră victime. Fără excepție, ei sun cei cinstiți. Nu am văzut/auzit vreunul care să-și recunoască vinovăția și să o regrete. Se spune că un șef mare, cu putere decizională asupra supușilor, vizita o închisoare. Întrebându-i pe locatari de vinovăție, toți s-au declarat victime nevinovate. Unul singur a recunoscut, fără ezitare: am furat!

Dați-l afară, urgent! a poruncit marele stăpân. Eliberați-l, nu care cumva să-i corupă pe toți nevinovații încarcerați aici…

Mihai SUCIU

 

Editorial

Superlativele şi hibele Bac-ului!

Dacă se aliniau pe malul Dunării, la Călăraşi, de pildă, în prima săptămână din iunie (când a fost programată întâia probă a „examenului maturităţii”), cu siguranţă toţi tinerii înscrişi pentru Bac ar fi luat bac(ul) până acum, fie şi doar din pură curiozitate! Ar fi riscat totuşi, serios vorbind, să „pice” Bac-ul şcolar, din pricini de croazieră prelungită într-un teritoriu mai mult sau mai puţin îndepărtat de locul în care urmau să fie testaţi la română, matematică, istorie, geografie, logică, etc.

Înscăunat de curând, noul ministru al Educaţiei are motive să jubileze: rezultatele per ansamblu ale examenului de Bacalaureat sunt mai bune decât cele de anul trecut. Noul ministru Liviu Pop este însă silit să recunoască şi dezastrul din unele licee, unde promovabilitatea a fost de 0 %!!!

Nici pentru partea plină şi nici pentru cea absolut goală a paharului nu avem de ce, iarăşi serios vorbind, să-l interpelăm acum pe cel supranumit în presă „apărătorul plagiatorilor”. Apropo: catalogarea aceasta i se trage din anteriorul mandat ministerial, ce-i drept interimar, la Educaţie, când a avut de asemenea răgaz să reflecteze asupra hibelor sistemului de învăţământ şi ale examenului de Bacalaureat în mod special. Declaraţiile „la cald” de după publicarea primelor rezultate ale Bac-ului 2017 ne arată un Liviu Pop ce pare antrenat să reflecteze în continuare la hibele cu pricina. Dacă va apărea în cele din urmă un examen diferenţiat pentru absolvenţii liceelor tehnologice, unde rezultatele sunt, pe alocuri, jenante, asta se va face doar după o amplă dezbatere, ne-a asigurat ministrul Educaţiei. Revenind la locul de pornire imaginar al acestor rânduri trebuie spus că şi la Călăraşi – care nu e tocmai „fruncea” învăţământului românesc – rata de promovabilitate a examenului de Bacalaureat a fost superioară cu câteva procente celei de anul trecut şi, tot spre deosebire de anul trecut, a existat şi o medie generală de 10, luată de Oana Florina Dragu, de la Colegiul Naţional „Barbu Ştirbei”. Bravo ei şi celorlalţi tineri cu performanţe similare!

Lucian Dărămuş

 

Editorial

Mihai-S_-2-300x292

Hai, guvernare!

 Prin voia Domnului (Dragnea+Johannis), vom beneficia o vreme de un nou guvern, din miniștri vechi, cârpit pe alocuri cu câteva nume relativ noi. Esențial este, întru înfăptuirea mărețului program de guvernare ieșit din ultima urnă, când cu alegerile din iarnă – dar reeșapat! – și fericirea poporului credul și manipulat ordinar, faptul că măseaua cariată Grindeanu a fost extrasă prin operație chirurgicalo-inginerească, încât nu mai există stavilă în penetrarea Pământului Făgăduinței de către românaș. Vom trăi și vom vedea. Sau nu.

Așa se face că locul ocupat sezonier de cvasi-anonimul pomenit, dotat cu o figură și chiar atitudine feciorelnice, va fi ocupat de un om mare, ca figură, care-i permite să ne privească de sus pe toți, inclusive pe Johannis, să nu mai zic de Dragnea. Român de baltă (din bălțile Brăilei!), călit în lupte de tot felul, care i-au încrustat cu riduri generoase chipul. Aspect nescăpat râsologului-hăhăitor Traian: „Dacă vezi fața lui Tudose, zău că-ți vine s-o acoperi!”; abordare hâtră, conform principiului răsturnat „Râde oală spartă de ciob”. E-hei, dragii moșului, altul ne era gradul de fericire de era uns premier el, ex-președintele clar văzător, chiar și cu un singur ochi, mereu călare pe situație și nu numai, hă-hă-hă!

Altfel, om bun (la toate), săritor, singurul dintre candidații vizați ca premieri care a avut curajul să-și asume volanul și viza flotantă de Victoria. Are și experiența guvernării, ca ministru în Guvernul Grindeanu I, băiat bun, n-a făcut nimic, dar evaluat pe nedrept cu 0 (zero) realizări în demnitatea deținută în perioada de tristă amintire. Dar cine îl evaluă? O comisie competentă, alcătuită din colegul său penal Vâlcov.

Dealtfel, metoda poartă coppyright-ul comuniștilor: când un tovarăș devenea indezirabil sau incompetent, era sancționat cu promovarea într-o funcție și mai mare, să vadă el pe dracu!

Spuneam că, în cazul dat, s-a făcut o mare nedreptate, din răutate plus invidie… colegială. Omul și-a adunat în biografie incontestabile merite, chiar dacă invidioșii le bagatelizează. După o facultate tomnatecă, și-a încropit și susținut și o teză de doctorat strălucită sub îndrumarea plutonierului-general Oprea, care a născocit și o egidă „academică” având ca scop acordarea unei indemnizații lunare de 1.000 de lei celor trecuți prin școala sa doctorală, în „interes național”, evident. Și, evident, din banii statului. Școală doctorală în care iscusința copiatului, cu tehnica adecvată, se află la loc de cinste. Om onest, domnul Mihai Tudose a recunoscut că a plagiat masiv, nu ca Codruța DNA, care s-a limitat la bagatela de 4% , dar nu recunoaște decât 0 (zero) % , spre deosebire de împricinații din dosarele grele, în care – zice – „și-a făcut treaba în toate”. Poate și de asta unele cam miros. Important și moral e că „inculpații”, luați cu blândețe specifică de procurori „portocalii”, toarnă pe goarnă totul și chiar mai mult.

Revenind la oile noastre, în noua formulă de guvern ș-au aflat portofolii și nume noi, necunoscute, dar toți dotați cu spirit patriotic și chiar spirit de sacrificiu. Ce vor sacrifica? Da, pe noi, întîi și-ntâi. Unul, mai zurbagiu, declară că își va sacrifica motocicleta, ba chiar familia, parțial. Nu vă speriați, domnul ministru nu se va deplasa nicidecum cu bicicleta, neexistând încă pistă pentru biciclișticare să lege Victoria de restul lumii.

Au fost recuperați și cei „cool” din fosta echipă. Cel mai tare mă bucură ministrul mioritic, cel cu oaia. Omul-țăran școlit de la Agricultură, Petru Daia. De ce? D‘aia! (Sper că nu ați uitat vitejia celor 7.000 de ovine mioritice care, în drum spre Orient, au scufundat o navă rusească de război înghesuită în strâmtoarea încețoșată a Bosfotrului). Cel mai simptic domn ministru din toate timpurile, isteț și hâtru, chiar dacă nu se situează încă la înălțimea predecesorului său din cabinetul Dr. Petru Groza, celebrul Zăroni, țăranul-ministru care a alimentat o anecdotică inepuizabilă.

Dincolo de anecdotică, poporul cere fapte. Vor fi evaluate mai la răcoare de-un vâlcov (același sau altul!) peste câteva luni. Când…

Hai, guvernare!

Mihai Suciu

 

 

 

 

Editorial

Nostalgia, bat-o vina!

Văzând ce performanţe a avut până acum neamţul Daum la naţionala de fotbal, mulţi microbişti ar da şi în scris că-i regretă pe Iordănescu sau Piţurcă. Văzând pentru ce prim-ministru a optat principalul partid de guvernământ, mulţi români au sentimente amestecate: le e greu în continuare să priceapă de ce a dorit atât de mult Dragnea debarcarea lui Grindeanu şi, în acelaşi timp, încep să compare această perioadă tulbure cu vremurile, ce le apar drept mult mai line, din vremurile mai îndepărtate, cu alţi premieri.

Fotbalul şi politica nu doar că ne consumă, în mod deja tradiţional, energiile, dar au devenit, iată, şi sursă de pulsiuni nostalgice. Pentru acestea din urmă rezolvarea nu e de găsit la psiholog, ci tot în realitatea românească, mai precis în latura sa fascinantă. Dacă o fi ori ba consistentă aceasta din urmă parcă nici nu mai contează. Important este că, teoretic, avem de unde să ne alimentăm iluziile de mai bine.

Primul pas este să verificăm conexiunea la internet. În cazul în care asta-i optimă, trai, neneacă! Chibiţăm, dăm un like sau, dimpotrivă, un unfriend şi viaţa merge înainte! Cu acelaşi selecţioner ori cu altul, cu un prim-ministru precum cel în devenire ori cu altul, mai chipeş şi cu mai puţine belele în biografie. Pe parcurs ne dăm seama că nostalgiile-s trecătoare. La fel ca personajele ori chiar, mai rar ce-i drept, personalităţile sus-puse în sport sau politică…

Lucian Dărămuş

 

Editorial

Automoţiune pentru toţi
Ideea automoţiunii de cenzură este un moment ce părea incredibil dar pe care între timp l-am şi depăşit, semn, şi încă unul major, că e posibil orice pe la noi. Graţie intensei mediatizări a automoţiunii cu pricina orice simplu privitor al fenomenului social-politic autohton s-ar putea plânge întemeiat de surmenajul acumulat în încercarea de a desluşi firul logic al faptelor.
Propun să ne destindem imaginându-ne împreună ce ar putea ieşi din multiplicarea modelului automoţiunii de cenzură pe teritoriile unor profesii şi hobby-uri larg răspândite şi pe plai mioritic. Sunt convins că ne-ar smulge cel puţin un surâs sănătos scena unei cete de pizzeri ascultând cu sfinţenie poveţele meşterului meşterilor chemat să-i califice „pe genunchi” în tehnica lăcătuşeriei mecanice pe aceşti oameni deprinşi cu prioritate cu aluatul. Tot aşa, ne-am amuza copios auzind că toţi microbiştii dintr-un mare oraş şi-au pus la colţ pasiunea pentru sport pentru a-şi dedica tot timpul liber croşetatului şi tricotatului.
Din fericire nu există foruri care să se întrunească şi să decidă prin vot cu bile albe şi negre dacă e cazul ca breasla pizzerilor să se recalifice peste noapte sau dacă împătimiţii de sport musai să-şi investească energiile în alte direcţii. Nu, nu am uitat că avem Parlament şi că vom avea la un moment dat şi un nou Guvern, ale căror decizii pot influenţa în mai mică sau mai mare măsură inclusiv traiectul profesional al pizzerilor şi evoluţiile din sfera de preocupări a microbiştilor. Fiţi însă pe pace! După cum s-a demonstrat în anii din urmă, precum şi-n săptămânile şi zilele ferbinţi anterioare, politicienii noştri au ca principal ţel să-şi facă loc berechet, comod şi plin de perspective în pătrăţica proprie. În rest, Dumnezeu cu mila!
Lucian Dărămuş

Editorial

Mihai-S_-2-300x292

Golaniada

 Când scriu aceste cuvinte, gândul mă trimite obligatoriu spre geniul comemorat la fiecare miez de Cireșar, Mihai Eminescu. Nu detaliez, reamintesc doar finalul tragic și prematur al celui „mai chemat s-aline”, asasinat la comandă politică. Nu este nimic nou sub soare: tot ce nu convine puterii, cu atât mai mult dacă se și opune, este autat!

Într-o regie abilă dar sinistră, intrau în scenă, în urmă cu 27 de ani, ortacii lui Miron Cozma, chemați să „salveze” firava democrație proclamată după evenimentele sângeroase din ultima decadă a lui decembrie 1989 și acapararea puterii de către emanați, spre a o aplica așa cum îi învățase Taica Lenin ți Papașa. Bine însușită de foștii tovarăși reconvertiți în democrați și lecția reprimării strigătului de revoltă al muncitorilor brașoveni împotriva abuzurilor coducerii comuniste.

Ce au înfăptuit minerii în „Capitala Golanilor” se știe cu lux de amănunte, fără ca să-și asume cineva tărășenia. Numai că nici istoria nu doarme. Evenimentele îi ajung din urmă pe vinovați, iar crimele împotrivaa umanității nu se prescriu. Vinovații, după ce aproape trei decenii au aplicat tactica struțului – „nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le pute„! – , se pare că, totuși, vor da seama. Cel puțin așa speră morții, schingiuiții și traumatizații din zilele de 11-12 iunie 1990 ai celor 10.000 de ortaci… activi, care beneficiau în final, la ieșirea din scena sângeroasă, de înalta apreciere a proaspătului conducător al statului, Ion Iliescu, lăudându-le fapta și oferindu-le un șnaps pe cinste la Polivalentă. Tot el îi chemase în Capitală, speriat să nu-i scape printre degete Puterea. Scop suprem, mai presus de orice sacrificiu. Dar prea puțini conștientizau atunci; Ion și Petre erau adulați, omologați drept speranțele de mântuire a acestui neam lovit de nenoroc. Mai sunt și azi conaționali care suferă pentru precinstitul cu numele Botezătorului și îndoctrinare kaghebistă. Retrospectiv, se pare că greșeala fundamentală la cotitura (regizată!) din 1989 a fost propulsarea în fruntea țării a unora dintre cei îndopați cu doctrina marxist-leninistă. S-a împlinit și predicția conform căreia „Copiiii șefilor noștri vor fi șefii copiilor noștri!”.

„Dosarul mineriadei” a fost dezgropat. La presiunile CEDO, există perspectiva soluționării „cu celeritate” a cauzei. Nu în înțeles enunțat de dicționar; celeritatea va semnifica un an și jumătate, se spune. Acuma, raportat la cei 27 de ani trecuți de-atunci, o nimica toată durata menționată, chiar dacă unii nu vor mai apuca finalul. Poate, de ce nu, chiar dintre inculpații zâmbăreți. Atunci, că zâmbetul s-a mai estompat, evoluând în rânjet sau rictus.

Un fel de a spune „dosar”: 400 de volume, mii de pagini include literatura de specialitate a „celei mai sângeroase mineriade”. O bibliotecă, ce mai! Se pare că atâta hârțăgărie nici nu ar încăpea în cea mai Înaltă Curte a Justiției. Și-apoi, nici nu pare prea dorită. Pe lângă imensa muncă de lectură, mai cere și curaj. Dacă suspecții-inculpați au avut curaj chiar supranormativ, plus sfidarea omului și a Justiției, de ce n-ar avea ușoare urme și magistrații?

Iată că și longevitatea, din apanaj, un fel de premiu oferit de Dumnezeu, poate deveni dezavantaj. Recentul caz Vișinescu, torționar profesionist, stă mărturie.

Să fie clar, nu mă bucură necazul sau nenorocirea unui semen. Cu atât mai mult a unor nevinovați, martirizați de o mână de indivizi care au uitat, săltați pe culme, că muntele are și… poale.

Mihai Suciu

Editorial

Gargara care cotropeşte vara

Dacă aveţi sentimentul că sunt mai puţine şezlonguri la piscina preferată ori nu găsiţi tricouri şi şepcuţe aşa cum v-aţi dori la magazinul din cartier sunteţi îndreptăţiţi să credeţi că cineva cu dare de mână şi le-a adjudecat, la pachet consistent, pe toate. Ar putea fi chiar ei, politicienii de toate culorile şi orientările, care au declanşat gargara de vară.

Nu trebuie să fii mare analist al domeniului şi nici măcar să străbaţi, cărare cu cărare, cu mijloacele media din dotare, peisajul autohton ca să constaţi că păruielile de pe scena politică sunt în toi acum, în miez de Cireşar.

Oamenii „de bine” din PSD, culmea fix cei care l-au propulsat în poziţia actuală, ar dori să-l împingă pe premier cu un pas în spate, în afara Guvernului, în vreme ce Sorin Grindeanu primeşte sprijin, cel puţin verbal, chiar din partea fostului prim-ministru pesedist Victor Ponta.

Şi în Opoziţie e zarvă mare. PNL-ul se străduieşte din răsputeri să se autoconvingă că epitetul „mare” care i-a fost ataşat odată cu fuziunea dintre vechiul PNL şi PDL nu-i o vorbă-n vântul care scutură vârtos crengile cireşilor în floare. Înaintea congresului de alegeri la vârf al liberalilor taberele pe care unii doar le bănuiau existente s-au autentificat cu id-ul „şefii trebuie să fim noi şi ai noştri”.

Prin urmare, vara nu este încă toridă dar se simte că este e cotropită pas cu pas de scrâşnetele care însoţesc bătăliile politice în ţinută lejeră pentru interese mici, mijlocii şi, pe alocuri, mari.

Lucian Dărămuş

 

Editorial

Mai nimic plus câte ceva

380 de dosare depuse pentru 30 de frecvenţe din toată ţara. Acestea sunt, în linii mari, datele de la care porneşte concursul pentru atribuirea de frecvenţe radio pe care Consiliul Naţional al Audiovizualului îl va organiza în data de 19 iunie. Concurenţa este mare, aşadar. Sare în ochi, dacă avem curiozitatea să cercetăm fie şi sumar lista competitorilor, interesul marilor reţele comerciale care domină categoric FM-ul românesc de a-şi spori expansiunea.

Ici şi colo regăsim în lista cu pricina şi proiecte locale sau regionale, rămânând de văzut dacă acestea îşi vor tăia partea leului la concursul de dosare şi, implicit, de idei. Experienţa din anii din urmă ne-a arătat că pe piaţa FM românească funcţionează la maximum principiul potrivit căruia peştele mare îl înghite constant, fără prea mari cazne, pe cel mic şi expus. Iar staţiile radio locale se simt precum un peştişor într-un ocean înţesat de capcane, în cel mai bun caz supravieţuind de la un an la altul cu echipe puţin numeroase şi motivate modest. Pradă sigură pentru reţelele ce stau la pândă, gata să-şi mai treacă în portofoliu o frecvenţă ori alta dintre cele locale administrate loco.

Dar ce se aude de regulă în FM-ul autohton şi, mai mult ca sigur, se va auzi per ansamblu şi după concursul de care am amintit? Muzică, glumiţe, uneori nesărate, concursuri de aruncat cu bani şi diverse gadgeturi, precum şi informaţii din gama uşurele, cât să nu deranjeze timpanul fin şi să acopere procentul asumat prin grila de programe aprobată de CNA. Adică, spus pe şleau, mai nimic plus câte ceva!

Lucian Dărămuş

 

Editorial

Mihai-S_-2-300x292

Să fim copii pentru înc-o… minvacanță!

Inevitabil, în prag de sărbătoare a Copilului de pretutindeni și dintotdeauna, să nu-ți îmbrățișezi în gând propria „vârstă de aur” și de risipă inconștientă a comorilor ei. Dar nu despre mine mi-am propus să divaghez; în anii îndelungi de practică jurnalistică, în print sau oral, m-am străduit să nu fac rabat normelor deontologice. Iar una, de bază, exlude și condamnă „Marele Eu”. Nici despre fiul meu, care, considerând că l-aș fi nedreptățit, îmi punea sub ochi Declarația Universală a Drepturilor Copilului. Două vorbe tot voi spune despre copilăria congenerilor mei, tot mai îndepărtată în timp, în vreme ce cocorii vârstei cată spre zenit. O copilărie bogată în trăiri, visând la multe posibile sau încremenite pe palierele visării.Cutreieram păduri și… visam. Copilărie încercată de lipsuri de tot felul (fără jucării, dar cu jocuri năstrușnice; nu, nu pe calculator, nici pe tabletă, pe care nu am mai prins-o, doar tăblița!), inclusiv o sărbătoare-corolar – Ziua Copilului. Acum, avem și această zi, dar tot mai rari subiecții. La vremea tăbliței, sălile de clasă erau neîncăpătoare, nici vorbă de „simultane”!

Tot mai puțini copiii, dar… de calitate cei mai mulți. Și puși pe fapte mari. Știu multe, la vârste mici, încât te întrebi de unde le știu, precoci, poate chiar prea precoci, chiar dacă, da, posibilitățile de informare au explodat. O constantă a rămas: capacitatea de asimilare a omului este maximă la vârste mici. „Atenți la toți și la toate”, cum ar spune poetul, picii noștri sunt capabili să înregistreze totul din preajmă, fără a „trage cu urechea”, părând absorbiți exclusiv de propriul joc. În vreme ce bocitoarele de serviciu la nivel înalt suferă de spectrul analfabetismului, fără orice demers preventiv, copilași de trei-patru anișori te uimesc cu un nivel de exprimare cu mult deasupra mediei adulților. Cu uz didactic, merită să urmăriți o emisiune radiofonică „super” – „Colțul copiilor”, pe psotul public. Replici ce „te dau pe spate”, termeni tehnici inaccesibili omului de rând, asocieri uimitoare. Sigur, veți spune, sunt căutate. Da, sunt căutate și replicile, sunt căutați și micuții interlocutori, dar sunt! Se mai fonotechează, se mai înlătură balastul lexical, întru evidențierea perlei. Dar ea, perla, este. Și strălucește.

Trebuie să recunoaștem, există și un pol opus, unde colcăie sărăcia, lipsurile și mizeria. Mai există „bordeie fără foc”, în care bieți copii își scriu tema pentru acasă la lumina lămpii cu petrol sau chiar a lumânării. Mai sunt copii care își „rotesc” frățește unica pereche de încălțări spre a ajunge la școală, pe rând. Mai sunt copilași care nu știu ce este tabla de ciocolată, nu tableta. Nu e drept și nu facem suficient pentru acești oropsiți, nedreptățiți ai soartei. Dar nu este obligatoriu ca geniul să răsară în palate sau vile-mamut; să nu uităm, nufărul înflorește taman în baltă, în mocirlă.

Idei emoționante în care sunt îmbrățișați copiii vin și dinspre adulți. Un președinte de Consiliu Județean a lăsat o ședință extraordinară pe seama copiilor, pe post deconsilier. Și nu a uitat – atenție! – să-i onoreze cu indemnizația cuvenită unui consilier adult. De multe ori, copiii sunt mai eficienți și distribuiți în asemenea roluri decât unii adulți plictisiți și gomoși!

Un primar din nord de țară, unde „se ajgață harta în cui”, văzând că școala se tot golește de copii iar satul de oameni, a luat taurul de coarne: a dat șfară în țară și a umplut casele goale cu familii tinere cu mai mulți copii. Deci, se poate…

Calendarul laic situează Ziua Copilului în succesiunea Zilei Fără Tutun. Cu sau fără tutun, viața merge înainte. Fără Ziua Copilului, fără copii, ziua dvine noapte. Planeta se înoptează.

„Când nu mai suntem copii, murim!” spunea Brâncuși. „Înțelepciunea” pupulară nu e tocmai de aceeași părere. „A da în mintea copiilor” nu este o conotație tocmai pozitivă. Dar, în context actual, se cere revizuirea și resemantizarea. „Părinții sunt obligați să stea la… COLȚUL COPIIILOR!. Vor fi departe de nenorocitul (nenorocirea) de… Alzheimer.

La mulți ani, prichindeilor de pretutindeni! Să creșteți mari, dar să nu uitați să rămâneți copii.

Iar noi, „Să fim copii/pentru înc-o zi”! Și pentru totdeauna.

P.S. Oare cui datorăm această nouă minivacanță în premieră absolută la noi?! Ghici, ghicitoare!

Editorial

Punctul pe Digi!

Ca să ne lămurim de unde să apucăm iţele din care-s ţesute scandalurile momentului pe plai mioritic facem… zapping intensiv. Schimbăm adică pe repede înainte de pe un post tv pe altul până oboseşte chiar şi telecomanda. N-aş vrea să trag de la început o concluzie, dar marea tentaţie este să zic ab initio că tot în ceaţă rămânem şi astfel.

Temele clipei în direct, în reluare şi – pe alocuri, în doze mici, în exclusivitate – sunt cazul Bendei-RCS-Intact şi misterele arhivei SIPA, serviciul secret care a funcţionat până în 2006 în cadrul Ministerului Justiţiei.

A stârnit valuri un gest recent al pamfletarului de serviciu Dragoş Pătraru, (încă) la Digi 24. Acesta a criticat în emisiunea sa „Starea naţiei” politica editorială a postului de televiziune la care lucrează, post ce a driblat fin subiectul Bendei-RCS-Intact, al înregistrărilor din sediul DNA, discuţii telefonice difuzate de Antena 3 în care Ioan Bendei, administrator al RCS-RDS, firma mamă a Digi 24, face favoruri, acceptând, cel puţin declarativ, sponsorizările solicitate de ofiţeri judiciari şi responsabili de grad înalt din Ministerul de Interne.

„Nu fugi, mă, de subiect, ci îl ataci, îl pui pe masă, îl întorci pe toate părțile, cu specialiști, cu jurnaliști, cu toată lumea. Pentru că asta ar trebui să faci tu, ca instituție de presă, că nu ești în slujba lui Bendei sau a RCS-RDS. Și nu primești salariu ca să taci, primești un salariu pentru că muncești. Ești în slujba publicului, pentru el cauți adevărul, nu pentru o corporație, nu pentru instituții de presă, doar pentru public. Mă rog, mai e și varianta în care legitimaţia de presă e o acoperire și atunci, da, nu răspunzi în fața publicului ci în fața…”, a spus Dragoş Pătraru în emisiunea sa.

În seara următoare el a primit replica în principala emisiune de la Digi 24, „Jurnalul de seară”. Realizatorul acestui program, Cosmin Prelipceanu, redactor şef al postului de televiziune amintit, i-a cerut dovezi pentru afirmaţia că la Digi ar lucra ziarişti sub acoperire, ameninţându-l cu chemarea în instanţă: „Dragoş Pătraru face o acuzaţie extrem de gravă. El spune că unii dintre jurnaliştii noştri sunt acoperiţi. Îl somăm public pe Dragoş Pătraru să prezinte lista, dacă o are, şi dovezile aferente. În cazul în care nu o va face, îl vom da în judecată”. Imaginea a părut dintr-o altă epocă, după cum a sesizat într-un editorial Cătălin Tolontan: „Nimeni nu se face jurnalist că să citească în 2017 la televizor comunicate ale conducerii, cu aerul sumbru al lui George Marinescu în 1989”.

Lucian Dărămuş
 

 

 

 

Editorial

Şi ce dacă vor să fii altfel?

Fiecare dintre noi, fără nicio urmă de îndoială, are meciul său de fiecare clipă cu semenii care îl vor… altfel! De câte ori, uneori chiar într-o singură zi lăsată de la Dumnezeu, nu auzi că şi cum ar trebui să-ţi modifici comportamentul, care n-ar fi conform cu aşteptările celor care îţi lansează, verde-n faţă, provocarea de a-ţi „remania” până la urmă, la limită, chiar identitatea.

Sunt destui care vor să te…

… convingă că e mai bine să stai acasă – cu ochii-n telefon, computer ori televizor – decât să ieşi la festivalul din oraş; sau, invers, să mergi pe-afară chiar dacă în momentul ăla, pentru că aşa ţi s-au aliniat astrele, preferi să rămâi la adăpostul domiciliului, doar cu tine, şi să-ţi aduni gândurile, eventual în compania unei cărţi.

… aducă pe calea cea dreaptă, pentru că ai fi insensibil la cele sfinte ori, dimpotrivă, cu pronunţată aderenţă la evlavia specifică unui ins cu religiozitatea încastrată în fire.

… pună la colţ, fie pentru că pari prea retras spre a fi în rezonanţă cu pulsaţia dintr-un grup exuberant prin excelenţă, fie deoarece dai aparenţa unui individ mult prea expansiv ca alţii din preajmă să mai dobândească vreodată privilegiul de a rosti primii măcar un cuvinţel.

Ce să le răspunzi celor care vor să te schimbe? Dacă ai parcurs aceste rânduri cu siguranţă ai dedus soluţia chestiunii. Prin urmare, da: „şi ce dacă…?”

Lucian Dărămuş

 

Editorial

Şase cai frumoşi

Câţi cai trebuie înhămaţi la o căruţă? „Şase cai fumoşi! Sau… cel puţin doi!” – este răspunsul care a făcut carieră. S-a transformat inclusiv în pretextul ideal pentru un spot publicitar video al unei companii de telefonie mobilă.

Indiferent de vremuri, actuale ori apuse, românii au folosit mereu în dialogurile cotidiene replici savuroase. Au găsit şi identifică oricând în bagajul propriu de vorbe de duh cuvinte care, împerecheate izbutit şi împachetate în zâmbete neprotocolare, stârnesc un noian de surâsuri.

O sursă de inspiraţie permanent la îndemână este cea a filmelor autohtone mai vechi sau mai noi.”Nu vă supăraţi, îmi daţi voie să-ţi zic tu? Spuneţi-mi cum îţi face plăcere!” („Astă seară dansăm în familie”), „- Cine vă recomandă? – Cine să mă recomande? Vocea şi talentul meu!” ori „Ce avem noi aici?” („Brigada Diverse”), „Un fleac… m-au ciuruit!” („Cu mâinile curate”), „Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomană” („Filantropica”), „De ce ai dat, mă, de ce ai dat?” („Reconstituirea”), „Am făcut şi noi revoluţie cum s-a putut” („A fost sau nu a fost”), „De ce trag clopotele, Mitică?” (în filmul cu titlul omonim) sunt doar câteva exemple.

Suntem însă, slobozi la gură fiind, şi fruntaşi pe ramură la sărit calul. Expresiile licenţioase care ne colorează sonor paşii prin viaţa de zi cu zi sunt cea mai frustă mărturie. Şi tot în fire ne este să ne închipuim cât e ziulica de lungă băieţi Gigel călare, la papion, pe… şase cai frumoşi sau cât ni-s daţi să fie…

Lucian Dărămuş

 

Editorial

In vino veritas!

Tot mai multe localităţi din România aflate în zone cu tradiţie viticolă şi-au ales un vin reprezentativ pe care-l „servesc” drept accesoriu ataşat blazonului propriu. Vinul poate dezlega limba celor care îl degustă dar, în egală măsură, poate potenţa apetitul turistic al oaspeţilor unei comunităţi sau alteia. Aceasta este, cel mai probabil, miza folosirii vinului ca produs de marketing.

Alba Iulia s-a numărat printre deschizătorii de drumuri în asocierea numelui oraşului cu un vin, lansând Vinul Cetăţii, un vin din soiul Rhine Riesling produs în podgoriile celebre şi apreciate de la Jidvei. În timp ideea s-a multiplicat în multe locuri din ţară, pentru că s-a dovedit inspirată şi atractivă.

Iniţiativele de acest gen apar, totuşi, în contextul în care consumul şi producţia de vin au fost în scădere în anii din urmă. Consumul anual de vin este în ţara noastră de aproximativ 25 de litri pe cap de locuitor, reprezentând doar jumătate din consumul mediu al liderilor europeni de piaţă în acest sector, Italia şi Franţa.

Până la urmă, vinul ca vector de marketing turistic îi vizează în primul rând pe străini, ale căror obiceiuri de consum în materie de licori bahice dau întâietate acestui produs. Chiar dacă într-o oarecare scădere, aşa cum spuneam, consumul de vin este în continuare însă în top şi în România. Asta în ciuda faptului că promovarea sortimentelor de bere, de pildă, este mult mai prezentă în media. Şi vorbim de o promovare agresivă şi chiar agasantă pe alocuri…

Lucian Dărămuş

 

Editorial

Mihai-S_-2-300x292

Vremea viermilor

 Nu mai știu dacă a început ori s-a reluat o campanie – la noi toate se fac în campanii hei-rupiste și nimic nu se limpezește prin comisii! -, aceea de colectare selectivă a gunoiului „domestic”. Pe o planetă sufocată de gunoaie de tot felul, acțiunea, strictamente necesară, a început de ani buni, luată în serios și respectată de unii precum cele zece porunci. În urmă cu două decenii, avea să mă impresioneze seriozitatea abordării chestiunii în discuție de către o familie care ne găzduia în îndepărtata Californie. În gospodăria din Tarzana-Los Angeles, dotată după toate rigorile acelui „American standard”, repartizarea deșeurilor în recipiente specifice era demult deprindere. Asistam chiar la un episode amuzant, dar nu și pentru cei de acolo: ofranda generoasă a unui confrate ardelean de a scoate din bagaj o halcă de „slană”, sustrasă controlului vamal la aterizare în State, a fost instantaneu înșfăcată de Doamna Stela, gazda, învelită într-o folie de celofan, capsată și… ață la container. Nu aveau recipient special pentru slănină, așa că „porcăria” a ajuns la deșeurile alimentare. La cele peste 40 de grade Celsius, rezistă greu și omul, darmite porcul.

La noi? „La noi, e putred mărul…”, constata poetul. Eforturi se fac, dar, de multe ori, până și ideile vitale se iau în derâdere. Iar efectele se văd. Te îngrozesc urmele lăsate de „iubitorii de natură”, marcându-și de fiecare dată teritoriul în care au chefuit în minivacanțe sau concedii, cum se va întâmpla, negreșit și la acest Armindeni, românii fiind tradiționaliști incurabili. Nu lipsește nici excepția, fie și pentru a întări regula. În zona mea rezidențială, la marginea străzii, s-au amplasat trei containere, verde, galben și albastru, la care m-am „arondat” și eu din prima. Frecventate și de un vecin, care desface portbagajul unei mașini „răcnet” și, fără grabă, deșertează deșeurile menajere sortate acasă în containerele aferente. M-a impresionat, fiind și tânăr omul, în vreme ce majoritatea convârstnicilor săi de aceeași condiție au singura grijă de a demonstra ce poate „motorul”, fie și cu prețul vieții!

Rămânând tot la deșeuri, noroc pe noi, planetarii, că Mama Natură este mai prevăzătoare, găsind mereu metode de autoapărare. Una dintre nenorocirile vieții moderne, prin consecințe, este abundența plasticului. Avantaj serviciu pentru om, nu și pentru mamă-sa, natura. Nefiind biodegradable, deșeurile din plastic nu putrezesc cu folos precum alte rămășițe (inclusive cele umane!). Dar iată că, vădind impresionantă putere de regenerare și resurse inimaginabile, dincolo de lanțul trofic, s-a găsit și ac de cojocul acestui inamic, plasticul. Curățind o ramă dintr-un stup, un albinar a adunat un pumn de viermi specifici, care își duceau veacul în habitatul albinelor: casă-masă în fagurii de miere. Se prefăceau că îi igienizează. Un soi de trântori și ei, precum semenii lor din lumea hărnicuțelor zburătoare dulci, minus alte funcții specifice adevăraților trântori de profesie, vitale în perpetuarea familiei. Omul i-a adăpostit temporar într-o pungă din plastic, de unde urma să-i ducă la container. A doua zi, a observat, mirat, că punga era perforată în mai multe puncte, materialul rezultat în procesul de confecționare de uși-ferestre fiind consumat de viermii evadați.

Ca metodă, nimic nou sub soare! Se cunoaște că mai toate descoperirile cruciale au fost întâmplătoare. Povestea cu Newton, care descoperea Legea Gravitației tolănit sub un pom, după ce îi căzuse un măr în cap, nu mai e de mult nici știre, nici noutate.

Concluzia: să punem viermii la treabă! Că prea proliferaseră, parazitând o țară… Iar pe cei harnici să-i mai lăsăm în pace. Ceea ce chiar a început să se întâmple pe la noi. Cred că ați observat că, de când lucrăm pentru companii străine și pentru profitul lor externalizat peste hotarele patriei noastre dragi, parcă am mai rărit-o cu munca. Legăm minivacanță de minivacanță: ieri, de Sfintele Paște, azi de 1 Mai Muncitoresc, mâine, de Ziua Pruncilor, poimâine, Rusaliile, răspoimâine, Sfânta Maria ș.a.m.d.. Dezlegare nereținută la distracție… națională. Pe vremea construcției, lucram și sâmbăta și chiar duminica. Câțiva ani, s-a trudit din greu și la deconstrucție, la opera măreață de demolare a României. La distrugerea și prăduirea țării și, simultan, la pervertirea spiritului românesc. Ei, și?!

P.S. Încă o descoperire demnă de luat în seamă: superioritatea oii comparativ cu recuzita tehnologică tot mai sofisticată a războinicilor (în definitiv, tot niște turme, tot bâte!). La intrarea în strâmtorea Bosfor, o corabie având 9.000 de ovine românești (încă) necombatante la bord, a scufundat o navă-spion rusească aflată în ceață. Semn că „Miorița” nu doarme…