Tag Archives: editorial

Editorial

Mihai S. 2

Majestate, să ne ierți!

 „Dar, vai, suntem cu toții actori într-o lume în schimbare!” – Shakespeare, Episcop către Arthur.

Actori sau numai actanți, toți jucăm teatru în tragi-comedia disimulării, a prefăcătoriei nonproductive; spectacolul globalizării ne circumscrie pe toți, oriunde ne-am afla. Un regizor nevăzut ne distribuie pe fiecare în dublu rol: actor, dar și spectator. În prim-planul scenei sau în fundal, protagonist sau doar „purtător de tavă”, ca actor. Pasiv de regulă în rolul de spectator, fără posibilitatea de a interveni în evoluția conflictului scenarizat. Cel mult, repugnându-ți rolul de „aplaudac”, arunci cu roșii (tot mai scumpe) și cu înjurături (tot mai ieftine, stoc supranormativ) în protagoniștii care joacă sau, mai degrabă, se joacă, inclusiv cu destinul tău, într-o vreme în care apetitul pentru spectacol este amplificat paroxistic de toate canalele (în multe cazuri, chiar… canale!) de comunicare. Evident pentru cel încă nemancurtizat, totul se reduce la manipulare; fie că manipulăm, fie că suntem manipulați, specatacol să fie! Cine să mai fie îngrozit de desfigurarea prin spectaculos!

Două specatcole paralele se derulează în acest moment al Țării, unul tragic absolut, tragi-comic și derizoriu al doilea. La ora când scriu aceste rânduri, ultimul rege al României – al  Regatului României – s-a întors definitiv acasă. Nu voi comenta evenimentul. Și nu că nu m-ar fi marcat destinul tragic al Majestății Sale, dar mă oripilează puhoiul de pricepuți într-ale monarhiei românești și fariseimul multora dintre ce care, acum, varsă lacrimi de crocodil, într-o farsă inabil pusă în scenă, în corul bocitoarelor infiltrându-se înșiși urmașii sau chiar cei care  și-au prigonit și mazilit suveranul de drept.

Odată cu stabilirea definitivă în cripta regală de la Curtea de Argeș, începe postumitatea Regelui Mihai I al României, dar și a monarhiei. Monarhia iese din scenă. Succesoarea la coroană, Margareta, conform unui istoric lucid, va fi întâistătătoarea în fruntea Familiei Regale și nu a Casei Regale. Postum, Regele Mihai va câștiga în popularitate, perceput la adevărata dimensiune a faptelor sale, stârnind inclusiv interesul multora dintre cei până azi ignoranți sau indiferenți. Dar – păcat! – doar postum. O personalitate emblematică a istoriei noastre tragice. Un rege tragic, cu un destin asumat, fără să fie vinovat, sau „vinovat fără vină”, mereu sub vremuri ca tot omul. Român adevărat, și nu doar prin naștere; capabil de sacrificiu pentru țara în care s-a născut, creștin ortodox convins și nu cum mimează maimarii zilei („Nihil sine Deo!” era antetul Casei Regale), emblemă a demnității românești autentice, aflată azi în mare penurie. Campion al răbdării umane și al iertării creștinești.

Aveam doar trei anișori când comuniștii au „abolit” monarhia, alungând ultimul purtător al coroanei de oțel (fabricată dintr-un tun turcesc capturat în Războiul de Independență!), în zorii „celei mai drepte orânduiri”. Asupra (ne)dreptăților „iepocii”, nu e cazul să zăbovim, ar fi, acum, cel puțin indecent. Cert e că 45 de ani am fost „beneficiar” și martor al exceselor și al manipulării abjecte sub minciuna-corolar „dictatura clasaei muncitoare”, cu aliatul ei la dictatură – țărănime muncitoare (era și „țărănime nemuncitroare”? Că muncitorime… nemuncitoare exista berechet!), secera împreunată cu ciocanul. Nu m-am gândit nicio clipă că și tatăl meu, țăran descins dintr-o „dinastie” țărănească și preoțească, era… dictator, chiar dacă, ce-i drept, în familie, mai avea și asemenea puseuri.  Sau tendințe, că nu toate îi ieșeau, îl mai obstrucționam noi, copiii,  supușii cu imbolduri de nesupușenie, un fel de clasă muncitoare minoră.

Revenind la Majestatea Sa, sunt dator să recunosc că i-am cunoscut mai bine, volens-nolens, pe comuniștii care l-au mazilit, uzurpându-i, cu poruncă de la Răsărit, tronul și țara, însăilând ulterior cele mai năstrușnice minciuni despre monarhie și monarhi. Mă mir că au rezistat și în povești capetele încoronate! Pe Mihai l-am descoperit pe o monedă, scăpată succesivelor reforme monetare, într-un tub de aluminiu, mascată  de alte tinichele sugerând noile vremuri. De pe metalul rece, îmi surâdea un chip de tânăr frumos, cu o privire caldă, senină și pătrunzătoare. La insistențele mele, părinții mi-au explicat, cu parcimonie, cine era personajul, avertizându-mă să nu scot o vorbă, după ce mi-au confiscat moneda. Unii săteni l-au cunoscut direct; despre un sătean chipeș și bine legat chiar se spunea că ar fi fost în Garda Regală ca militar în termen. Am aflat mai târziu că nu puține consătene tinere sau chiar mai puțin tinere suspinau pe ascuns la vederea imaginii regale, bine ferecată în suflet, din moment ce tăcerea devenise singura atitudine întru supraviețuire în libertate. O singură Ană s-a jertfit pentru Mihai; cu noblețe și răbdare, regina i-a împărtășit statutul de exilat, de desțărat, până la ultima suflare.

Am fost otrăvit cu tot felul de minciuni antimonarhice, Regele Mihai fiind acuzat de toate relele din lume, dar exclus total din actul istoric de la 23 august 1944. Paradigma nu s-a dat la întors nici după 1989. Trenul regal ticsit cu tablouri de valoare,  lingouri de aur, bijuterii etc. la părăsirea țării de   către monarhul alungat din țară continua să circule, la derută, prin mințile unor trădători la nivel înalt, indivizi fără Dumnezeu, care prăduiau țara; se dăduse dezlegare la marile privatizări  frauduloase. Cât pe ce să cad victimă propgndei deșănțate: în vreme ce ne târam tot mai gâfâind spre „cele mai înalte culmi”, ascultând mesajul de Anul Nou al regelui Mihai la un post de radio străin și interzis la noi, era cât pe ce să-l transfer și eu în tagma fariseilor: „Îți convine matale să ne urezi una și alta, spunând că ai grijă de noi, ne ai în vedere; ai de toate, în vreme ce noi ne târâm ca viermii!” Ignorant, greșeam: și ex-regele nostru, odată expulzat,  se chinuia din greu să asigure subzistența familiei spoliate, fără a-și pierde speranța, demnitatea și încrederea în țara noastră și a lui. Umilința doare, dar nu și ucide; îi poate supraviețui chiar și o ființă demnă, superioară. Din fericire, regele a supraviețuit și a fost învrednicit de Domnul cu o viață bogată în ani. Putea împărtăși soarta celuilalt mareșal, cu care a colaborat până la un punct, tot demn și el, inclusiv în fața plutonului de execuție,  și iubitor de țară până la sacrificiu – Ion Antonescu. Să ne amintim, tot tragic, prin crimă abominabilă, scotea din scenă „ciuma roșie” de la Răsărit familia țaristă. Istoria e doldora de asemenea „recompense”!

Mult mai târziu, din lecturi prohibite, am aflat adevărul istoric, rolul monarhiei și faptele adevărate ale mnonarhilor noștri, inclusiv misterul acelui an românesc de top, 1938, cât și despre supraeforturile de defăimare, denigrare și chiar acuzare a acestei instituții legale și constituționale, cu rădăcini adânci, bine ancorate în mentalul colectiv, în istorii.

Nu vreau să fiu pesimistul de serviciu, dar sunt convins că forma statală monarhică nu mai este de viitor la noi, retrăgându-se în istorie (deocamdată, impardonabil, escamotată și de manualele de istorie!), simultan cu plecarea Regelui Mihai în Împărăția Cerească. Revenirea la normal (Constituția din 1923) se putea petrece în 1990. Nu s-a vrut de sus. Unde s-a ajuns, se prea vede. Tot la spectacol. Spectacol politic. Insuși cel care s-a opus, alungându-l încă o dată în anul de rușine 1990, și-a cerut scuze. La ce mai folosesc?! Iar Herr president, tot os nemțesc, nu și… domnesc, a slobozit o frază lacrimogenă bine ticluită de purtătoarea lui de vorbe, după care și-a slobozit protestanții în stradă; al doilea și al treilea om în stat au pus de-un miting sau marș lacrimogen  în capitala banilor, după care și-au văzut de-ale lor – în principal, lupta cu statul „paralel”, iar premierul și-a exprimat, cu o tristețe copleșitoare, aproape lăcrimând printre ridurile adânci, regretul că nu ne conduce Majestatea Sa, fiind nevoiți dânșii să-i țină locul. Și ne părăsește intempestiv, prematur sau pretimpuriu, cam cum vine iarna și ne ia prin surprindere. Or, se vede, nici măcar gara din Curtea de Argeș nu era pregătită pentru întoarcerea definitivă a… sicriului regal, fiind în gravă suferință, vecină cu paragina. Doar locul de veci, prin osârdia Sfintei Biserici,  se dovedește primitor și… regal!

Iartă-ne, Majestate! Se vede și mai limpede acum că ți-ai iubit țara, poporul încredințat spre păstorire. Și o bună parte a acestuia chiar te plânge, cu lacrimi adevărate. Numai că oile rătăcitoare tot s-au rătăcit, inclusiv pe la cârma Republicii. Dumnezeu să te răsplătească în Împărăția Sa, că oamenii n-au fost în stare.

„Majestate, să ne ierți / Că-n decembrie-am fost beți!” Și continuăm să fim, încă nu ne-am trezit. Și – slabe speranțe, scrutând viitorul. Una dintre speranțele românilor tocmai a murit.

Mihai Suciu

Editorial

Mihai S. 2

                                              Porci paraleli

 La sfințirea (pe-atunci, inaugurare!) „Porcăriei” – după cum numeau sătenii complexul de creșterea și îngrășarea porcinelor, sau, mă rog, „suinelor” – din Cristurul Secuiesc, în regia știută, autăritățile harghitene au scos în față un secui falnic, cu mustață multilateral dezvoltată, dar cu un exercițiu precar al limbii oficiale a statului român. Prin consecință, actorul de prim-plan „strigat la el” din străfundul bojocilor personali: „Noi mulțumit, tovareșe secretar general, ca fecut la noi asta mare porcherie! Noi știut ca dumneavoastre  fecut și alte porcherii in țara…” Cei prezenți, oficiali și apaludaci de serviciu, s-au făcut că nu înțeleg subtextul, idem, Marele Ctitor. Tot acolo, pe Târnavă, avea să amplaseze și o… turnătorie de oțeluri înalt aliate, fie-i amintirea veșnică, din vreme ce turnătoria a fost reformată, supraviețuind în variante mult mai rafinate și mai neproductive pentru patrie, de teapa denunțului.

Dar să revenimla porci. La cei post-comuniști. Cârcotașii de serviciu susțin că nici cu porcii nu stăm tocmai bine, nefiind capabili să  hrănească natul. Siliți să apelăm la import: 50 % din porcăriile mâncate de românași și minoritarii conlocuitori, inclusiv sirieni, vin de-Afară. Porcării nu prea avem, dar facem, nono-stop. Noroc că, spune ministrul Daia, cu oaia stăm , cică, bine. Trebuie să (re)învățăm doar să belim oaia și să o mâncăm friptă sau tocănită, renunțând la excesul de caviar, morun sau stridii, care dăunează grav… pungii, chiar dacă tochitura cu mămăliguță nu se asezonează cu șampania. Nici măcar servită în cupe de plastic, cu clinchet estompat, să nu deranjeze amărăștenii consumatori de zaibăr. Probabil, reținerea românului vine dinspre nemuritoarea Mioriță, ființă patrupedă vorbitoare și iubitoare, empatizând 100% cu „mândrul ciobănel/tras ca prin inel”, hrănit exclusiv cu lactatele și carnea… miorițelor și a cârlanilor personali.

D’aia, fără a face neapărat elogiul oii în neo-balade post-moderne, nu putem uita nici calitățile belicoase, nici puseurile ei patriotice; veritabile rachete „Patriot”, dar mult mai ieftine, capabile să înece în apele Bosforului o corabie de război sub stindardul bunilor noștri vecini de la Răsărit.

În fine, cu oia ne-om mai sincroniza noi, jucând după ritmul politicii mioritice „Un pas înainte, doi înapoi”. Pasul înainte – existența a „două state paralelele”. Nu ne ajungea unul, că nici pe ăla nu prea eram capabili să-l gospodărim?! Unul oficial și legal constituit, al doilea paralel și ilegal, dar mult mai puternic, mai viclean și mai toxic prin efectul acțiunii. N-ar fi de mirare; doar avem și două state românești, tot paralele (cu Prutul!), cu puține șanse a de a reveni la proiect, din vreme ce se ivește mereu câte o buturugă tip Dodon, rusofon get-beget, revoltat la ultimul referendum că nu i s-a pus la dipoziție un buletin de vot pre limba lui (?!). Rămânem, deocamdată, pe varianta „Doi într-unul”, respectiv într-una: două state românești, o singură țară românească!

Revenind la teoria statelor paralele, întrebarea e una singură: ce îi lipsește statului legitim să-l spulbere pe intrusul uzurpator? Așteptau pomenitele rachete americane „Patriot” să-l atace? Oare nu cumva interferențele celor două entități, cu cânticele „patriotice”, drincuiri hard și porci sacrificați, indiferent că guiță în limba străbună sau în alte idiomuri?

Da, puterea legitimă știe, dar nu se bagă. Se smiorcăie că nu e lăsată „să-și facă treaba”, cum ar spune mânuitoarea dosarelor vrăjite, mânărite multe dintre ele. Cică, zice Statul la Putere, nu-i îngăduie Legea (dar să se arunce în „balta” Belinei îi permite?!). Atunci, să o schimbe! Să ignore spectacolele de operetă ieftină de pe străzi, din vreme ce și-a asumat răspunderea de a conduce, cu o majoritate confortabilă. Da, opoziția, compusă tot din aleși ai norodului, strigă iarna pe uliță, în loc să ofere alternativă credibilă unei puteri derutate și timorate, trimițând spre meciul David-Goliat. Penalii strigă împotriva penalilor. Hoții strigă ”Prindeți hoțul!”. Președintele însuși și-a scos mai deunăzi în stradă „proiectul de țară”, cu un singur paragraf/obiectiv: aneantizarea puterii politice legal constituite. Nu cumva și el este tot Putere?! Și tot ales. Se știe cum . Mult mai ales decât alții. Și la fel de penal ca indivizii arătați cu degetul și stigmatizați, excedând prezumția de nevinovăție. Ca la circ, șeful statului strigă împotriva statului în fruntea căruia s-a (o)pus. Nu cumva aici să fie vârful aisbergului plutitor în derivă: statul paralel? Musai să se mai lase de scris și să mai citească, inclusiv despre colegul său, Ludovic 14, care se substituia statului cu acel „Statul sunt eu!”. Eventual, băgată o conjuncție coordonatoare copulativă – și -, la începutul sintagmei sau la sfârșit (de mandat!). Ironie a soartei, la final de mandat(e) își va dobândi, legal, a șasea casă, în calitate  de fost șef de stat. Ar putea fi și cea mai mare. și ultima. (Cea de veci i se atribuie, definitiv, fiecărui muritor).

Concluzia, dragi oameni buni: dacă te amesteci în lături, riști să te mănânce porcii…

 

P.s. Bine informate și bine acoperite, bocitoarele de serviciu din Media dau de știre, sub embargo, ca zvon, cum că pe civilul Gabriel Oprea îl paște gândul să revină în politica noastră balcanică! Probabil, nu-i mai ajunge pensia de general făcut (nu născut!) plutonierului de campanie uns de un președinte bășcălios, plus stipendiul de conducător de școală doctorală etc. etc. Ne răpunea dorul de el! Și livingul lui tânjea după chipuri îngerești. Individul prefigurează schimbări și reformări. Prioritate zero: redecorarea și deparazitarea multmediatizatei sale sufragerii, aflată în cătarea unei comisii parlamentare pe degeaba. Va urma, sigur, și sfințirea, sfeștania și aghiazma. Că doar suntem creștini. Sau cretini.

Cât despre porci, numai de bine. Sfântul Ignatie să-i aibă în pază și în vedere! Restul îl facem noi. Tobă, file, caltaboși, cârnați, slană…

 

 

Editorial

ratiu

Ghid pentru „deștepții de rezervă”!
Îi găsești (și) printre cunoscuți, cel mai adesea îi vezi la televizor, prin piețele României la  proteste, „analiști și banaliști”-cum le-ar spune Radu Cosașu, ori  „păpușarii de pe  Facebook”-cum îi denumește Alina Mungiu-Pippidi, tipii ăștia au soluții la orice, indiferent de domeniu, n-au dubii, nu-și pun întrebări, n-au îndoieli, ei știut tot, dar absolut  tot, tot, tot…Nu există probleme în lume la care ei să nu aibă soluții!
Că tot se vorbește zilele acestea despre politizarea JUSTIȚIEI  din România, este bine să știm cum este în alte țări, bunăoară în  S.U.A.
Sistemul juridic  american este un sistem complex, sofisticat, ierarhic, cu multe niveluri de apel(recurs). Judecătoriile și judecătorii NU sunt subordonați ramurii executive a guvernului, nici președintelui și nici Departamentului de Justiție. Ultimul are autoritate asupra procurorilor și agențiilor de investigație, inclusiv FBI, dar NU și asupra judecătorilor, tribunalelor și deciziilor lor. Forul conducător al sistemului judiciar este Curtea Supremă(cum este la noi Curtea Constituțională, n.a.). O hotărâre a acesteia este de necontestat și nu mai poate fi apelată de alt for. Curtea Supremă, pe lângă alte atribuții, chiar asta face: veghează asupra constituționalității legilor elaborate de Congres sau de statele americane. În anul 1803, celebrul judecător suprem John Marshall a spus: „Un act legislativ care se opune Constituției nu este lege…”!
Când un loc de judecător suprem devine vacant, candidații sunt propuși de președintele în funcție, analizați și intervievați de membrii Congresului, de Comisia Juridică a Congresului și apoi votați de Senat.
Fiecare președinte încearcă, atunci când se ivește ocazia unei numiri la Curtea Supremă, să insereze un judecător care trebuie să aibă calități etice și intelectuale deosebite, care să fi scris lucrări sau analize juridice
în cazuri deosebite și care să aibă o experiență majoră în magistratură. De asemenea, selecția președintelui are în vedere orientarea ideologică a candidatului, care se va reflecta-în măsura în care aceste lucruri pot fi prezise-în ce va hotărî Curtea în anii următori. Dar lucrurile nu ies întotdeauna așa: judecătorii cotați la vremea numirii lor ca fiind conservatori s-au dovedit în cariera ulterioară înclinați spre concepții  liberale. Și invers. Pe măsură ce îmbătrânesc în poziția de judecători supremi, confruntați zilnic cu dificultatea cazurilor și trăind în lumea elevată a celor mai înalte logici juridice ale prezentului și trecutului, acești oameni își schimbă reacțiile și felul în care privesc lumea, națiunea și viitorul. Dumnezeul lor este Constituția americană și devin din ce în ce mai preocupați de exemplele pe care le lasă ei magistraților de mai târziu, care vor  căuta argumentele   și dreptatea în judecățile lor de azi”.
Încă ceva:  judecătorii de la Curtea Supremă a S.U.A. sunt aleși pe viață.
Aurel Rațiu
Sursa info: America povestită unui prieten din România, Martin S. Martin, Editura Humanitas, 2012, pag. 164-175.

Editorial

Mihai S. 2

                                         Tudorițo, nene!

Cine te-a făcut om mare, Tudorițo, nene!…

Intenționat, am coroborat două versuri cu cântec, ușor unul, popular al doilea, spre a ajunge la distinsul ministru al Justiției, în pofida prenumelui diminutivat la naștere, fără acordul purtătorului. Un profesionist adevărat al unui domeniu atât de controversat cum este Justiția, dar la care se pricep tot mai mulți, odată cu puhoiul de blonde ieșite pe porțile unor facultăți de drept. Și nu cred că cineva îl poate suspecta de ignoranță în materie sau de rea intenție, pe fond, chiar dacă săgeți otrăvite s-au ațintit asupra Domniei Sale îndată după înscăunare (învestitură), cu vădită prezumpție de… vinovăție! Singur printre pesediști sau coalizați, competentul profesor de drept pare imun față de influențe și presiuni, rob doar cunoștințelor și conștiinței.

Nu mi-am propus să-i fiu avocat domnului T.T., nici nu are nevoie de asemenea servicii, dar m-a deranjat ieșirea publică a altui profesor, ajuns șef al statului. Președintele afirma că susnumitul nu mai este profesor, ci ministru. Este, domnule președinte; nimeni nu i-a anulat nici diploma nici expertiza, cum este (ar trebui să fie) și cazul Domniei Voastre. Și când doarme, domnul T.T. știe mai mult Drept decât colegii de breaslă sau  alții mai mari. La stat și la sfat. Nu și-a pierdut nici simțul dreptății omul, dar nici al umorului. Memorabilă ideea unui parlamemnt tricameral, la cele două camere tradiționale adăugându-se „camera procurorilor”, care ar dori să le controleze și să le dirijeze pe primele două, într-un soi de republică dictatorială a procurorilor.

Toate ar fi bune și frumoase dacă sistemul nostru de justiție ar fi după chipul și asemănarea ministrului actual. Dar nu este. Doar Președintele percepe o Justiție omogenă, cu oameni integri, incoruptibili, demni de sfintele icoane, și îndeamnă societatea civilă infiltrată de necivili să o apere, fie și în stradă. O fi bine, o fi corect, în limitele fișei postului? „Jos labele de pe DNA!”, zice. Să nu fi văzut rostogolindu-se amenințător nicio… portocală pe culoarele instituției?! Dilema predecesorului său, Traian Băsescu, stă în picioare: într-o țară a corupției generalizate, cu 500 de parlamentari corupți (prezumptiv), toți cei câteva mii de angajați ai sistemului judiciar să fie integri? Glisăm în teritoriul paradoxurilor. Și tot domnul fost clarifica tranșant o altă chestiune esențială: magistrat este exclusiv judecătorul, nici procurorul, nici avocatul, aceștia putând fi alăturați pe orizontală și asimilați. Diferența este că unul apără (sau ar trebui să apere!) statul, celălalt își apără clientul. Bine plătiți, din surse diferite, și unul, și celălalt. Nici cu veniturile judecătorului nu mi-e rușine; nu degeaba, o profesoară emerită, cu toate gradele didactice, opta pentru jumătate din pensia soțului defunct! Dar justiția, uneori chiar dreptatea, se face în sala de judecată, unde suveran ar tebui să fie judecătorul. Și, nu-i așa, „Nimeni nu este mai presus de lege!”. Frumos slogan…

Într-un cadru ideal, atenționarea domnului președinte ar fi corectă: nimeni să nu se atingă de Justiție nici măcar cu… o portocală! Dacă inamovibilitatea este asigurată, remunerarea barosană așișderea, infailibilitatea depinde de domniile lor. Cele 252 de sentințe respinse de CEDO ar trebui să dea de gândit, inclusiv cabinetului prezidențial. Și, dacă nimeni nu este mai presus de lege, autorii hotărârilor judecătorești greșite cu voia sau din ignoranță ar trebui să plătească. Direct, personal, nu prin reprezentanți ce compun statul român. Răspunderea este o condiție în orice (altă) profesie. Și de regulă, vinovatul plătește ca  popa. Nu și judecătorul sau procurorul. Cât despre parchetul însărcinat cu anticorupția, este bine să fie „atent la toți și la toate”, în limitele prerogativelor și ale legii. Inclusiv, un ochi interior, focusându-i pe cei care „își fac treaba în toate dosarele”, cum afirma, textual, șefa.

Mai plutește peste toate o întrebare: cine îi controlează pe controlori?

Oricum, principiul comunist „Dai în mine, dai în tine,/Dai în fabrici și uzine!” nu mai stă în picioare. Pentru că nu prea mai „râd în soare” nici fabrici, nici uzine. Doar noi ce „ne mai râdem”. Până când, doamnelor și domnilor?!
Mihai Suciu

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Editorial

Mihai S. 2

Între pământ și cer, moaștele

 Educat de părinți în respect pentru cele sfinte – era să zic „cu frica de Dumnezeu”, dar nu voi zice socotind că nu acesta este termenul care să definească relația creștinului cu Divinitatea -, așadar, deprins „să dau cezarului ce-i al cezarului și lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu”, nu voi subscrie și la niște excese prea evidente în practica de cult. Mi se pare inuman, și mă îndoiesc să fie pe placul Domnului, ca un nevolnic în vârstă să aștepte la o coadă de 10 ore, bătut de soare sau  muiat de ploaie, pentru a săruta niște moaște. Înțeleg, toți avem nevoie de puncte de sprijin ale speranței în acest univers labil; până și cel aflat cu un picior în groapă mai cerșește și chiar… negociază clipa de viață, deși pe deplin conștient că suntem trecători, pasageri doar pe această planetă și în această lume, nedeținând „cetăți stătătoare”. Nu exclud nici prezența minunii în acest univers complex și infinit, dar minunea numărul 1 mi se pare a fi tocmai creația divină numită om, care se cere apărată, inclusiv de către Autor. Cu atât mai mult, suntem datori să ne păstrăm demnitatea, care, sunt convins, se circumscrie și celor 10 porunci, fără a le încălca sau leza.

Nu în puție cazuri, autorii exceselor sunt, voit sau inconștient, înșiși slujitorii în sutană ai Domnului  din Cer, personificându-l într-un despot nemilos și amenințând cu ”necruțătoarea Judecată de Apoi”. Crâncenă să fie, așa e corect, dar nu pentru creștinul care l-a cinstit toată viața cu respect și sinceritate, care, măcar Acolo, să aibă parte de o judecată dreaptă, nepărtinitoare, din moment ce „nu e om pe lume să nu păcătuiască, numai Tu singur ești fără de păcat; dreptatea Ta este Dreptate și cuvântul Tău este adevărul”. Nevinovatul de păcate capitale trebuie să se înfățișeze senin în „boxa” divină. Nu și cei care au beneficiat recent de „porți deschise” ale pușcăiilor patriei, pe al cărui cazier stă scris „criminal”, „violator” sau „tâlhar”. Și-apoi, nu cred că domniile lor fac parte din tagma celor care își încearcă norocul și răbdarea în contactul fugar cu sfintele moaște.

Iar coada, cu referință la șirul de oameni așteptând disciplinați și smeriți ceva, ea pare o pedeapsă sau un canon pentru român. O credeam doar simbol al unei lumi apuse pe la noi, dar, se vede, ne-a intrat în reflex, nu suntem capabili să renunțăm la umilitorul obicei. Am fost obligat și eu să mă aliniez pe la cozi să „cerșesc pe bani”, câștigați cu truda frunții, o pungă cu nenorociții de „frați Petreuș”, doi amărâți de pui subdezvoltați, cântărind o jumate de kil în „duet”, sau să străbat cu mașina  un kilometru în… două-trei ore spre a-mi obține rația lunară de benzină. Până și banala hârtie igienică era… cu coadă. Nu o dată, pierdeai vremea degeaba, valorosul fond de marfă epuizându-se sub ochii tăi, fiind limita. Fondul de marfă. Uneori, și cumpărătorul. Sau, mai degrabă, sistemul.

Niciodată, la nicio coadă, nu mi-a fost dat să întâlnesc vreun reprezentant al notabilităților. Așa cum, nici în ziua de azi, n-ai să vezi vreun ierarh, fie el chiar… candidat la moaște (nu se știe niciodată, și ei au fost pământeni, oameni!), cu odăjdii scumpe, cusute cu fir de aur și împovărați de cruci așișderea, așteptându-și supus rândul în fața Sfintei Racle. Coborât la București din… Cer (ateriza cu avionul personal!), omologul rus al Patriarhului nostru, Preafericitul Chiril, păstorind peste o sută de milioane de creștini ortodocși ai Mamei Rusii, venea să dubleze „rația de mumie”, aducând o răcluță meșteșugită și aurită cu un crâmpei din moaștele unui sfânt venerat de ei, alăturat Sfântului Dimitrie, ocrotitorul Capitalei. Lăudabil gestul, în ultimă instanță, chiar dacă diminua, strategic, însemnătatea și infailibilitatea sfântului autohton, dar orice mână întinsă cu pumnul desfăcut se cere prețuită ca atare. Însă eu, nevrednicul, mi-am amintit gestul mamei mele când un trimis al autorităților comuniste îi conferea Medalia Maternității: „Mai bine mi-ați fi dat 100 de lei!”. Da, o răcluță nu cu mult mai mare decât lăcașul moaștelor lui Chiril, putea adăposti Tezaurul nostru încredințat „prietenilor” de la Răsărit întru ocrotire la vremuri tulburi. Și nici măcar nu trebuia aurită cutiuța; metale prețioase se aflau berechet înăuntru. Să mai menționăm și diferența esențială dintre cei doi Preafericiți: în vreme ce întâiulstătător al BOR Daniel este canonizat să străbată drumurile precare ale țării sale în niște nenorocite de mașini de câteva sute de mii de euro/bucată, Marele Chiril dispune și de avionul pomnit, dar și de corabie personală. Mare și diferența între afacerile „păstorite” de cei doi înalți ierarhi.

Nu se cade nici să glumim cu cele sfinte, să le luăm în derâdere sau în deșert. Pe un post de radio, într-o emisiune cu pretenții culturale și chiar justițiare, în apărarea limbii,  se introspecta sensul termenului „beatificare”. Ascultătorul trebuia să opteze între mai multe variante oferite: „a da de  băut cuiva până uită de toate” , „a înfrumuseța un obiect” ș.a. No coment! Deși puseurile ateiste sunt evidente, neputând fi mascate  nici cornițele lui Michiduță.

Concluzia e una și e tristă: Avem un singur Preafericit într-o țară de preanefericiți…

 

P.s. Apropo de „porți deschse” la jilave și doftane, coroborat cu imaginile și veștile despre „haiducul” Bercea Mondialu’ și ceata lui, m-am repezit să-mi achit până la ultima restanță obligațiile către clanurile mafiote: curentul electric, apa, întreținerea, impozitul p mașină, rovinieta, dările

Editorial

Oaia lui Daia, „dronată”

Printre interminabile hămăituri și „breaking news”-uri de doi bani generate de noua gâlceavă a celor de la putere, care vor fi, negreșit, finalizate prin tradiționalul „pupat Piața Endependenței”, continuându-și setea nepotolită de puetere și goana bezmetică după bani și alte foloase necuvenite, se înghesuie o știricică demnă de atenție. Cică în dotarea stânii și în fișa postului ciobanului, întru ușurarea prestației străvechi, va intra… drona. Din moment ce clonarea bietei oițe australiene Doly nu a reprezentat tocmai o reușită, se caută alte metode moderne de preservare și de sporire a turmei. Da, drona, acel obiect  zburător de dimensiuni modeste va supraveghea turma de oi, trimițând în șomaj pricăjitul cățel – mic dar dat dracului! –  care ținea turma  unită„ciopor”, aducând pe cărarea dreaptă și miorițele rebele, cu impulsuri  secesioniste prin capetele lor mici și pătrate. Numit „cățel de serviciu”, paznic activ și vrednic (stâna are și câini  specializați în atac, dulăii, care apără  inventarul viu al stânii). Cu o singură precizare: drona se  va limita la monitorizarea turmei, neasumându-și și paza sau dirijarea ei sau recuperarea oițelor rătăcite. Dar să mai avem puțintică răbdare: viitorul ne  atârnă în față. Și nouă, oamenilor, și oilor. Trebuie să-i primim cu bucurie și speranță provocările, chiar dacă unii mai afurisesc Internetul și fug de IT ca dracu’ de tămâie. Nu vor bântui prea multe furtuni peste Hășmaș până când extraordinarii șolari bistrițeni, urmași ai destoinicilor ciobani din munții Năsăudului, vor ivi și roboțelul cu atari misiuni pastorale. Și, parafrazând poetul (nu să-l plagiez!), nu de drona ovină mă cutremur, ci de falsificarea produselor trudei oii, prin penetrarea tot mai agresivă și mai obraznică a brânzeturilor „bio” cu e-uri, potențiatori de gust și alte nenorociri.

Nu este singura solie a progresului urcat pe vârf de munte. De niște ani buni, ciobanul și-a biruit și singurătatea, înlocuind nedespărțitul fluier cu telefonul mobil. Astfel, nu se mai limitează la niște întrebări cardinale  confesate unei miorițe. În loc să se lamenteze în balade și alte specii folclorice, el comunică banalități prin SMS-uri cu iubite adevărate, în carne și mai ales oase, virtuale perechi pentru „gospodar fără pereche” ce este. S-a  mai modernizat, deși tot în trend minimalist, și inventarul stânii, ba chiar bucătăria,  indigestele balmoș sau jântița fiind uzurpate de hrană modernă, precum hot-dog sau chipsuri. Trai pe vătrai, nineacă! Sau pe microunde.

Atâtea prefaceri în timp istoric scurt: doar o viață de om, medie! Salt incredibil, uimitor. Dacă nu credeți, cei mai cârcotași urcați la izvorul (natural!) Oltului cu Geo Bogza! : „Din această colibă plină de fum, hornul – cu darul lui de a despărți focul în două, păstrând sub acoperișuri numai căldura – apare ca o născocire epocală, demnă să  boteze un ev. Dar, pe Hășmașul Mare, domnește un ev mai de demult”. Vă invităm cu drag să pășiți și pragul lăcașului unicameral  numit stână, „mai strâmtă și mai fragilă decât o barcă este coliba, pe care și-au întocmit-o din coji de copac, înțepenite cu bolovani”. Dotări: „Două pietre mari, cu muchiile drepte, alcătuiesc cea mai de seamă zestre a ei: vatra. Pe o mică poliță, sau prin unghere, se văd lucrurile aduse din sat”, reamintind o civilizație „rămasă la hotarele acestui spațiu imens. Sunt mai puține și mai dispersate decât într-o insulă, în urma unui naufragiu: un cojoc vechi, o căciulă, o țoală roasă, o frânghie de doi metri, o pălărie neagră mototolită, o ladă, un clopot, o haină groasă ruptă, o sticlă de bere goală, un tuci mare, un tuci mic, o sticlă de oțet, un fluier înnegrit de fum, o căldare de zinc, o traistă cu mălai, o traistă cu sare, un castron de tablă, o oală de pământ, un hârdău de lemn, o strachină, trei linguri de metal, patru cutii de chibrituri goale…”. (Geo Bogza, Cartea Oltului)

Nu înseamnă că nu mai există probleme de rezolvat într-un viitor mai apropiat sau mai depărtat, dar relația Oaia-Daia, realist fundamentată și frontal abordată de către simpaticul ministru al Șeptelului și al Solului este chezășia reușitei. El nu a lăsat răii să reducă drastic echipa de pază a stânii, intransigenții câini ciobănești, dar, în perspectivă, niște roboței  energici ar putea fi la fel de eficienți sau și mai. Capabili chiar să latre. Sau să fugă, cu coada bateriei între picioare.

Pe moment, ciobănașul în blugi și adidași de marcă, cu mobilul înfipt în șerpar și tranzistorul aninat de bârnele stânii, sau chiar tableta pe poliță, mai visează, sprijinit în bâta străveche, reglementarea relației cu prădătorii. Dacă habitatul ciobanului este OK, nu aceeași este situația habitatului ursului, tot mai vulnerabilizat prin prăduirea pădurii. „Drujba lui Dumnezeu” a pătruns până în creierii munților, obligând fiara să coboare în scopuri de aprovizionare pe la stâni sau chiar în inima satelor de munte. Și, paradoxal, în vreme ce efectivele oamenilor scad spectaculos, populația ursească nu contenește să crească, revendicând și acaparând habitatul omului.  Nu ar fi exclus ca, la următoarele alegeri locale, cei mai fioroși  și mai nesătui urși să ajungă chiar primari! Musai să ne grăbim cu robotizarea! Până atunci, salutăm și aplaudăm drona la stână.

 

P.s. Drona, tot mai frecvent utilizată, dar și tot mai accesibilă ca preț, comparativ cu – de-o pildă – mașinuța electrică sau hibridă, nu mai e de mult noutate pe alte picioare de plai. În Dubai, oraș în deșert, superinteligent, polițiștii au fost dotați chiar cu… motociclete zburătoare, capabile să-și înalțe purtătorul la 6 metri deasupra  deșertului. Vor fluiera de sus și tot de-acolo vor veghea (ne)liniștea ineditului oraș. Ce-i drept, și la noi, cei mai mulți vajnici apărători ai ordinii și ai siguranței la drumul mare ne privesc tot de sus, fie ei pe carosabil, fie în șanț; „în decor”, cum s-ar exprima Domniile Lor.

Mihai Suciu

 

Editorial

 Tudorițo, nene!

Cine te-a făcut om mare, Tudorițo, nene!…

Intenționat, am coroborat două versuri cu cântec, ușor unul, popular al doilea, spre a ajunge la distinsul ministru al Justiției, în pofida prenumelui diminutivat la naștere, fără acordul purtătorului. Un profesionist adevărat al unui domeniu atât de controversat cum este Justiția, dar la care se pricep tot mai mulți, odată cu puhoiul de blonde ieșite pe porțile unor facultăți de drept. Și nu cred că cineva îl poate suspecta de ignoranță în materie sau de rea intenție, pe fond, chiar dacă săgeți otrăvite s-au ațintit asupra Domniei Sale îndată după înscăunare (învestitură), cu vădită prezumpție de… vinovăție! Singur printre pesediști sau coalizați, competentul profesor de drept pare imun față de influențe și presiuni, rob doar cunoștințelor și conștiinței.

Nu mi-am propus să-i fiu avocat domnului T.T., nici nu are nevoie de asemenea servicii, dar m-a deranjat ieșirea publică a altui profesor, ajuns șef al statului. Președintele afirma că susnumitul nu mai este profesor, ci ministru. Este, domnule președinte; nimeni nu i-a anulat nici diploma nici expertiza, cum este (ar trebui să fie) și cazul Domniei Voastre. Și când doarme, domnul T.T. știe mai mult Drept decât colegii de breaslă sau  alții mai mari. La stat și la sfat. Nu și-a pierdut nici simțul dreptății omul, dar nici al umorului. Memorabilă ideea unui parlamemnt tricameral, la cele două camere tradiționale adăugându-se „camera procurorilor”, care ar dori să le controleze și să le dirijeze pe primele două, într-un soi de republică dictatorială a procurorilor.

Toate ar fi bune și frumoase dacă sistemul nostru de justiție ar fi după chipul și asemănarea ministrului actual. Dar nu este. Doar Președintele percepe o Justiție omogenă, cu oameni integri, incoruptibili, demni de sfintele icoane, și îndeamnă societatea civilă infiltrată de necivili să o apere, fie și în stradă. O fi bine, o fi corect, în limitele fișei postului? „Jos labele de pe DNA!”, zice. Să nu fi văzut rostogolindu-se amenințător nicio… portocală pe culoarele instituției?! Dilema predecesorului său, Traian Băsescu, stă în picioare: într-o țară a corupției generalizate, cu 500 de parlamentari corupți (prezumptiv), toți cei câteva mii de angajați ai sistemului judiciar să fie integri? Glisăm în teritoriul paradoxurilor. Și tot domnul fost clarifica tranșant o altă chestiune esențială: magistrat este exclusiv judecătorul, nici procurorul, nici avocatul, aceștia putând fi alăturați pe orizontală și asimilați. Diferența este că unul apără (sau ar trebui să apere!) statul, celălalt își apără clientul. Bine plătiți, din surse diferite, și unul, și celălalt. Nici cu veniturile judecătorului nu mi-e rușine; nu degeaba, o profesoară emerită, cu toate gradele didactice, opta pentru jumătate din pensia soțului defunct! Dar justiția, uneori chiar dreptatea, se face în sala de judecată, unde suveran ar tebui să fie judecătorul. Și, nu-i așa, „Nimeni nu este mai presus de lege!”. Frumos slogan…

Într-un cadru ideal, atenționarea domnului președinte ar fi corectă: nimeni să nu se atingă de Justiție nici măcar cu… o portocală! Dacă inamovibilitatea este asigurată, remunerarea barosană așișderea, infailibilitatea depinde de domniile lor. Cele 252 de sentințe respinse de CEDO ar trebui să dea de gândit, inclusiv cabinetului prezidențial. Și, dacă nimeni nu este mai presus de lege, autorii hotărârilor judecătorești greșite cu voia sau din ignoranță ar trebui să plătească. Direct, personal, nu prin reprezentanți ce compun statul român. Răspunderea este o condiție în orice (altă) profesie. Și de regulă, vinovatul plătește ca  popa. Nu și judecătorul sau procurorul. Cât despre parchetul însărcinat cu anticorupția, este bine să fie „atent la toți și la toate”, în limitele prerogativelor și ale legii. Inclusiv, un ochi interior, focusându-i pe cei care „își fac treaba în toate dosarele”, cum afirma, textual, șefa.

Mai plutește peste toate o întrebare: cine îi controlează pe controlori?

Oricum, principiul comunist „Dai în mine, dai în tine,/Dai în fabrici și uzine!” nu mai stă în picioare. Pentru că nu prea mai „râd în soare” nici fabrici, nici uzine. Doar noi ce „ne mai râdem”. Până când, doamnelor și domnilor?!

Mihai Suciu