Tag Archives: editorial

Editorial

Chiosc AI

Primăria Târgu-Mureș „omoară” presa scrisă?!

Citeam miercuri 20 martie 2019, pe facebook.com, o informație, „semnată”(„postată”) de Claudiu Maior(în realitate, cred, postacul  de serviciu este servantul din instituție, cel de la P.R….), că știre n-o pot numi, din care am aflat că Primăria Târgu-Mureș a început acțiunea de demolare a chioșcurilor de ziare, din municipiul Târgu-Mureș, aflate în afara legii, adică a celor care nu și-au mai prelungit contractul cu Primăria Târgu-Mureș pentru a-și putea desfășura activitatea pe domeniul public! Într-adevăr, majoritatea dintre acestea arată foarte rău, parcă-s din altă epocă! Plus că, parcă așa se zice, unde-i lege nu-i tocmeală. Perfect adevărat. Însă, ceea ce mă intrigă pe mine, probabil și pe alții, este faptul că, înainte de a lua această decizie, Primăria Târgu-Mureș, decidenții adică, ar fi trebuit să se gândească cu ce le vor înlocui!
Nu trebuie să mergi la Viena sau Paris, pentru a vedea cum arată chioșcurile lor de ziare! Mai aproape de noi, prin câteva orașe din Ardeal, există destule exemple, de mobilier urban integrat zonei.
Presa scrisă, se știe, este pe ducă, zic unii. Nu și autorul acestor rânduri, care cumpără căteva publicații, zilnic, începând din anul 1961! Știu, vor zice unii, sunt demodat, antic, vechi și de demult! Să fie sănătoși, eu tot o să cumpăr Gazeta Sporturilor, Revista 22, Cațavencii și Dilema veche! Sună ca dracu, dar, parcă așa se zice,  un om educat(citit) este un om liber!
M-aș fi așteptat ca „adunăturile” din Consiliul Local, că altfel nu le pot numi, să propună și să aprobe un MODEL UNIC de chioșcuri de ziare, care să fie construite din banii Primăriei, pentru a se încuraja o necesitate/obișnuință culturală! Vorbesc aici de educație, desigur.
Dacă se găsesc bani pentru un concert cu X și Y în urbea noastră, poate se vor găsi și pentru a încuraja oamenii să nu fie dependenți(manipulați) de televizor și smartphone! Înainte de a comenta, uitați-vă la o ediție a emisiunii „Garantat 100%”, cu titlul „Demența digitală”! Dacă s-ar fi dorit acest lucru, cu siguranță s-ar fi găsit o soluție pentru ca presa scrisă să dăinuie.
Știu, deștepții de serviciu vor sări ca arși: bă, babalâcule, nu știi, există și site-uri ale publicațiilor respective?! Nu-mi pierd timpul să le răspund, îi las în lumea lor, a celor care au numai certitudini!
După ce „Tejgheaua de ziare” din Palatul Culturii din Târgu-Mureș a fost evacuată de la parterul acestuia de C.J. Mureș, iată că acum, în 2019, o parte dintre aleșii locali pun o frână unei afaceri de nișă! Credeți că un chioșcar se îmbogățește din 10-20 de ziare vândute într-o zi? Oamenii ăștia, puțini câți sunt, tremură de frig iarna, iar vara, se-nțelege, mor de cald! Din păcate, o spun cu tristețe, agenda cetățeanului diferă total de agenda „adunăturilor” te miri de unde…
Știu, unde-i lege nu-i tocmeală. Nu contest. Dar de soluții ați auzit? Ori n-aveți niciun interes?!
Aurel Rațiu

Editorial

Mihai Suciu

                                     Strategii… rutiere

 Însumate, drumurile construite de semistrăbunii romani  totalizau la un moment dat 77.000 de kilometri, întru slava și creșterea imperiului. Cu toate astea, după eforturile de a făuri o altfel de UE, cu inima în… Cizmă, când i-a venit sorocul, megalomanul conglomerat s-a prăbușit în hăurile istoriei precum Pompeiul după erupția Vezuviului.

Urmașii orientali ai romanilor în aliaj cu dacii, numiți români, ne-am unit în mai multe rânduri spre a da gir firescului și cale liberă visului secular. Unire mică și Unire Mare, efemeride sau mai statornice. Mihai Viteazul, Cuza, 1918. Ultima configurare, nu fără lipsuri esențiale la ora actuală, a rezistat un veac. Dacă romanii construiau în draci drumuri și poduri prin teritorii ale căror titluri de proprietate le scriau cu sânge și le parafau cu sabia, inclusiv prin Dacia Felix, provincie romană fericită și nefericită după ce legiunile treceau Istrul peste podul lui Apolodor, să ne bată la Tapae, unde cedam în două seturi ca Irina Begu în State, vrednicii lor urmași de-acum mai mult simulează drumăritul, preferând dijmăritul. În urmă cu un veac, Transilvania își dădea mâna și inima României, compusă din principatele unite la 1859, dar, în ăst-timp, nu au izbutit să se lege și cu o autostradă, cum i s-ar cuveni patriei comune. Nici cu Capitala, nici cu „capitala Moldovei”. Obositoare și enervantă traversarea Carpaților, fie pe străvechea „autostradă a melcilor”, Brașov-Comarnic, fie prin anevoioasele Chei ale Bicazului, care îi zăvorăsc munții semeți, deschiși exclusiv temerarului. „Autostrada Iași-Tîrgu-Mureș” rămâne în teritoriul dezideratului, vis visat precum Unirea la vremea dezunirilor, chiar dacă „e lege”. Legea o poți lăuda sau contesta, strigată prin piețe publice de către „reziști” favorabili sau potrivnici, așa cum, unii români țipă că le e foame, iar alții că s-au săturat, dar nu-ți facilitează escaladarea muntelui. Da, legea se poate și eluda. E ca o barieră: dulăii saltă peste ea, javrele se strecoară pe sub ea, „decât” boii se opresc în fața ei.

Romanii au înțeles, cu 2000 de ani în urmă, că drumurile asigură consolidarea imperiului și  exploatarea resurselor provinciilor cucerite, acumulând bogății imense. Numai Galia măsura 22.000 de kilometri la „drumul mare”. O importantă rețea rutieră străbătea și Dacia Romană. Chiar dacă toate drumurile duceau la Roma, ele duceau, deci, existau. Așa cum, astăzi, drumurile ar trebui să ducă la București. Mai duc ele, dar tare anevoios. Atunci, rețeaua drumurilor urma cursurile râurilor importante: Mureș, Târnave, Olt, Someș. De la Dunăre, toate se îndreptau spre Apullum, centrul economic și administrativ al provinciei Dacia. Și făcute cu nădejde, trainice, capabile să înfrunte veacuri, chiar milenii. Acum, la noi, garanția acoperă maximum cinci ani, dar nu-i apucă! Romanii pavau arterele rutiere cu blocuri mari de piatră, pe o triplă fundație: pietriș bine tasat, statumen – un strat de blocuri de 30-60 cm grosime, legate cu mortar, și nucleus – un fel de beton din piatră spartă, pietriș și nisip, circa 50 cm. Își permiteau „drumarii” romani: forță de lucru gratis, scalavi calificați la locul de muncă și de osândă, materiale de construcții berechet, inclusiv apă. Toate la dispoziție. Corporatism, ce mai! Cu resurse locale, evident. Pe-atunci, munții erau „construiți” din piatră. DNA nu se născuse, nici nu i se simțea lipsa; nu se practicau licitațiile măsluite, studii interminabile și costisitoare de fezabilitate, exproprieri și… furăciunea! Hoți la drumul mare mai ațineau calea bogaților, nu și hoți de drumuri.

De asemenea, prin bugetul anual consolidat (cu aurul dacilor!), se prevedea întreținerea și ameliorarea drumurilor, consolidate atât de meseriaș încât au rezistat până azi. Nu fără excepții, erau sigure și pentru călător; CNADR-ul romanilor dispunea și de patrule militare care își luau în serios misiunea de pază. Nu dispuneau de rachete „Patriot”, avioane de vânătoare F16. Nici măcar de  de AKMS-uri sau  smartphoane. Doar de sabie și scut, departe de cel de la Deveselu.

Să nu carecumva să se înțeleagă că romanii erau perfecți! Trebuie să le reproșăm că, luându-le ochii aurul, au neglijat, inadmisibil, fierul. Așa se face că nu ne-au lăsat niciun capăt de drum de fier. Iar cele făcute de austroungari nu mai fac față prin Ardeal la nici 150 de ani. Nu e zi lăsată de Dumnezeu să nu deraieze unul sau mai multe vagoane de pe șinele lor ruginite. De le făceau romanii, altul era gradul de fiabilitate! Din fericire, nici Dumnezeu nici „căile furate române” nu au pretins și jerfă umană. Până acum. Dar niciodată nu-i prea târziu…

Mai an, peregrin prin Grecia, eram profund impresionant – aproape „marcat emoțional” cum suntem avertizați la televizor înaintea scenelor de viol, crimă, pedofilie în exercițiu și alte „evenimente importante”, alăturate veștii despre inaugurarea faimosului laser de la Măgurele -, la vederea autostrăzilor de poveste, străbătând munții prin tunele largi și iluminate „a giorno”, cu viaducte amețitoare etc. etc. Deci, se poate!La ei. La alții. Nu și la noi.
Abia acum realizez cauza: nu carecumva, Doamne ferește!, să avem soarta Imperiului Roman, spulberat în cele patru vânturi. În anul 271, plictisdit de indiferența aborigenilor, Aurelianus o ștergea englezește din Dacia Felix cu toată suita, părăsind și drumuri și poduri, după ce se căznise 165 de ani să ne facă oameni. Români…
P.s. Breaking news: „De Ziua Mondială a Îmbrățișărilor, pe Valea Prahovei se circulă bară la bară”. Ei, să nu fim pudibonzi, mai cedează și bara, și chiar bariera. Se mai „pupă” și mașinile…

Mihai Suciu

Editorial

Mihai Suciu

 Olguța & Manda = LOVE

   O situație absolut normală și previzibilă a pus pe jar mare parte a Mediei: unirea, până când moartea politică le va despărți, a două inimi mari pesediste. Cine nu a auzit de cele două nume de prim-plan ale scenei politice, fie că le-au produs emoții pozitive și speranțe nătânge, fie că au scrâșnit printre incisivi sau chiar i-au trimis în folclor, încadrați la specia înjurăturii pasionale? Nu-i femeie ca Olguța! Frumoasă, olteancă, voluntară. Damă bună, dar și femeie bărbată, cu personalitate puternică, greu de pus șaua pe dânsa. Deocamdată, a reușit olteanul, sperăm să o supună. Legal, după etapa pirostriilor, ce-i al ei va fi și al lui. Și invers. Inclusiv conacul proaspăt însușit. Mai puține se știau despre Manda, scos în prim-plan ca urmaș al Țuțuianului la șefia comisiei anti-SRI din Parlament, formă fără fond menită să-i prindă cu mâța-n sac pe cei cu saci și cu mâțe securizate. Iar ca să-i prinzi, musai să ai și tu un sac burdușit cu mâțe, nu doar una, fie ea și mai mare. Deocamdată, a înșfăcat-o pe Olguța, care nu și-a scos nici gheruțele, nici nu a spus pâs sau pas. Cel mult un miau-miau, dar cu totul alta semnificația decât mârâitul „Motanului Arpagic” al Blandianei, un cotoi eminamente „protestant” , cum l-ar încadra Doamna Viorica Viorela de la Victoria. Nu suportă comparație nici cu „Mâțișor” dintr-o reclamă, prinsă de Cotoiul titular cardiac cu minciuna la spălătorie.

Situație normală, pentru că este normal ca doi tineri care mișună și se mai și freacă, la atingere, prin politică să-și accelereze, la un moment dat, bătaia inimii și pentru o cauză proprie. Ultima constatare-surpriză: și inima le bate pe stânga, nu numai doctrina, de stânga, cu efecte de dreapta. Prea multe îi leagă. Unii dintre semeni, pățiți, dar și răutăcioși, egoiști, nu gustă fericirea altora, lipsiți de serotonină, hormonul fericirii, și negri în cerul gurii. Nici nu se știe încă precis dacă va fi nunta anului sau a mileniului, din vreme ce, pe rol, în sala de așteptare se află și șeful lor politic mustăcios. Marele Liviu  o tot lungește cu testele, ca Johannis cu Vasileasca, dar în alt plan. Și are dreptate, una e să propulsezi în partid o blondă de viitor, alta să o bagi în casă, pură, în rochie albă de mireasă. Cu evenimentul crucial, Olguța și Mandea l-au devansat, de văzut cum devine cu fastul și cu „bănăritul”. Dinspre bani, nicio emoție în Cetatea Banilor. Hai, Craiova!

Chinezii au inaugurat, mai ieri, cu fast specific, în care nu-i întrec nici chiar vecinii nord-coreeni, Anul Nou al Porcului de Pământ. Nu se puteau lăsa mai prejos nici românii, care vor deschide sezonul nunților de poveste. Nu va lipsi nici porcul, scăpat pestei, nu și mărului prăjit înfipt în bot. Nuntă de poveste social-democratică, cu personaje, regie și decoruri specifice: prinți, prințese, baroni locali, „bani” și haiduci – toți… de stânga. Doar vilele și conacele boierești rămân de dreapta, chiar situate pe partea stângă a „Fraților Golești”. Pe-aproape și manelele de bună calitate, nelipsite la asemenea evenimente fericite. Tradiționala urare „Casă de piatră” va fi reconfigurată. Ar merge varianta „casă de piatră prețioasă”. Un conac secular le va fi însurățeilor „cuibușor de nebunii”. „Casă cu pedigree”, boierească, procurată fără opinteli prea mari de boier, pardon, senator Claudiu Manda. Lux a-ntâia, dotări obișnuite la orice social-democrat carese respectă: piscină, robineți placați cu aur, clanțe înnobilate cu cristale Swarovski etc. În buricul târgului, la „preț discutabil”, cum afișa la vedere pe un carton ordinar un vânzător de pepeni oltenești în Obor. A negociat „discutabil” și domnul senator, coborând strigarea finală cu 150.000 de euro, de la 380.000, la 230. 000. Ce mai contau 150.000 de euro la un (alt) bugetar român, care își servește statul și statutul?!

Ban la ban trage! Și cum mai sfidează sărăcia! Probabil, tot sărăcia o scosese din conac pe ultima deținătoare, o conțopisă pesedistă, silită să o înstrăineze, după ce o procurase cu truda brațelor și mai ales eforturile minții oltenești.

Toate bune șu frumoase, aparent. Dar, se spune, „Nicio casă nu-i biserică”, mai mult sau mai puțin bântuită de necazuri. Necazul miresei ar fi că nu are loc de muncă stabil, fiind șomeră. Neacceptată nici la a patra accesare a  portofoliului ministerial de șeful statului, dar decisă să nu-i cedeze, doar viitorului soț. Nu oricine are norocul unui Ludovic I Liberalul, scutit de condica de prezență la servici. Nu și de salar, confidențial, plic secret, fără nicio obligație. Sau mai știi ce protocoale invizibile și secretizate îl leagă? Olguța este asigurată de viitorul soț că șomeritul ei nu va fi impediment în achitarea diferenței realtiv mari din suma integrală a conacului. Îl mai strângi nițel cu ușa, îl mai ameninți cu una-alta pe vânzător și mai lasă din preț. Dragostea găsește cele mai ingenioase soluții. Soluție fiabilă ar fi și plănuita nuntă cu dar și dare de mână, invitată fiind toată spuma pesedistă. Nu vrem să-i speriem pe porumbei, dar dacă nuntașul nr. 1, Dragnea Liviu, le va oferi câte o vitamină, cum le-a promis și copiilor bolnavi, iar nuntașii îi vor cinsti cu suma pensiei crescute de Olguța doar pe hârtie?

Și ce mai dar ar fi ca Liderul Maxim să o propună la funcția supremă în stat, că tot se driblează Alde Coaliția. Și dacă Olguța nu mai corespunde ca ministru, ar fi numai bună acolo sus, unde nu trebuie să faci chiar nimic. Eventual, răul bine făcut! Olguța nu a trecut Testul Papa Klaus, respinsă după patru încercări succesive de președintele misogin. Aspru și testul, îndelung gândit, de parcă și l-ar fi dedicat chiar lui, într-un moment de apăsare a conștiinței. Iar cârcotașii nu sunt convinși că Herr Joannis l-ar fi trecut. Ambii au meditat, unul pe bani, celălalt pe dai boj. Sau pe bani publici. Amândoi au dreptate: floare la ureche să fii președinte. Ca minstru, se cer competențe, experiză. Și spate.

Bine victimizată, bine dotată, ambiție, experiență, papagal etc., Vasileasca ar avea șanse mari să fie Președinte. Măcar în primul tur, cum ne-au deprins democrații sociali. Doar unul a avut șansa și după turulII să fie Președinte… o noapte! Or, pentru ea, noaptea romantică nu mai stă sub semnul probabilității, e iminentă. Mutată de la conac la Palat, ar ști ea ce are de făcut! Până la un punct, seamănă al dracului cu „haiduca” DNA-ului, cu nume forestier. S-ar reveni și la o tradiție, spulberată de neamțul adus de la Sibiu: toți ex-președinții erau… –escu! S-ar mai feminiza și funcția. Că tot îi dădea târcoale mai an o blondă fatală, ajunsă departe. Singura condiție: să rămână Vasilescu.

Ar fi frumos din partea lui Dragnea s-o pună pe listă, măcar din dispreț pentru Codruța și solidaritate… oltenească! Că doar pe toți îi făcu mama – mama lor – olteni.

Mihai Suciu

Editorial

Mihai Suciu

Hoții de prezent

 

Motto: „Cât vrei să mai furi, Domnule Ministru?

                                            Uită-te-n jur: e sinistru!”

  „A fura startul” este o expresie plastică de sorginte sportivă, transferată și perfect acoperitoare semantic și în tertoriul politic. Sensul ei inițial, explodat în amplă polisemie, ar fi să țâșnești ca din pușcă, fără a aștepta semnalul sonor – fluierat sau împușcătură.

Gând și resort hoțesc. De 30 de ani, după împușcăturile din decembrie, necurmate nici după ultimul răcnet din Sfânta zi a Crăciunului al Prea Împușcatului, românul naiv și tolerant, îndelung răbdător, stă aliniat cuminte la startul Speranței, cu privirea îndreptată înainte și în sus, spre viitor, că așa a fost învățat de comuniști. Nu fac excepție nici democrații sau nedemocrații care i-au precedat. Până și poetul le promitea, neconvingător, dar ca potențialitate neexlusă din peisaj, „acel feeric viitor”. Știam și atunci, la prima aliniere, că va fi grea cursa, cu neprevăzute și insurmontabile obstacole, dar am acceptat-o, aliniați la start. În ceva mai trebuie și să crezi. Niciodată, măcar o dată, promisiunea nu a fost cu bătaie scurtă, conjugând verbul acțiunii la timpul prezent, spre a  însenina ziua trăită, în derulare. Se vede că românii au fost dintotdeauna în penurie de endorfină, hormonul fericirii, după savanți.

Cu poporul „suveran” încremenit cu picioarele în greoaiele bloc-starturi și cu privirile ațintite spre cer, mereu înșelați și prostiți de maeștrii ai hoției și ași ai manipulării, mai mult impuși decât aleși ca antrenori sau arbitri, era inevitabil ca mocirla să se extindă cât o țară. 237.502 kilometri pătrați.

Dar să fim optimiști: este loc și rost de și mai rău!

După numerologi, 2019 va fi un an cu vibrația 3, exuberant, asortat cu trădări… benefice. De ce benefice, din moment ce adjectivul nu tocmai se „asortează” cu substantivul determinat, nu se compatibilizează? Ba chiar se fugăresc și se exclud.  Explică Numerologul: trădări de clarificare. Nu toți trădează; cine e împotrivă nu trădează, din moment ce își precizează poziția.

Să dăm un exemplu lămuritor. O știre de ultimă oră – breack-news pe romgleză! – informează că… se mișcă țara. De pe-acum, se proiectează o amplă mișcare de protest, cu participarea a peste 250.000 de diasporeni întorși acasă să se distreze pe durata vacanței estivale. Da, și-au găsit adevărata distracție, inspirați probabil și de Parisul în flăcări, îngălbenit deocamdată. Găsesc sprijin și în Numerologie, care spune că va fi mult divertisment și mai puțină prosperitate. Au tot dreptul, într-o țară scăpată de sub control. Dar nici tocmai stână fără câini. Dulăilor carpatini adevărați încă nu le-a pierit sămânța, chiar dacă au puit inadmisibil javrele și maidanezii, lătrând bezmetic partituri scrise dincolo de patrie, cu ciolanele aferente. Să protesteze cât vor, dar să respecte și Legea, așa cum și maimarii francezilor le-au impus, drastic, dragilor lor protestatari, fie ei și protestanți, nu doar catolici, cum îi numea șefa guvernului nostru pe zurbagiii din Piața Victoriei.

Încă nu știm care vor fi revendicările, dar mai au timp să le inventeze. Nu le va fi tocmai ușor. Îngăduiți un scenariu nu tocmai realist, dar posibil: România va asigura – dacă va fi lăsată în pace! – cea mai fecundă președinție trecătoare sau rotattivă a Consiliului UE; Dragnea se va afla, cu stagiu deja, „după gratii”, nu atârnat de gâtul superb al tinerelei sale iubite sau neveste; Instanța va lămuri și va sancționa abuzurile de o parte și de cealaltă  din 10 august 2018; Punctul de pensie va fi săltat anticipat, nu doar pe 1 septembrie; autostrăzile Comarnic-Brașov și Iași-Tîrgu-Mureș vor fi gata de start; retribuirea muncii cinstite se va apropia de leafa apusenilor etc. etc.

Se restrânge drastic registrul generator și suport de revendicări clamate din toți bojocii umflați de endorfină tip Vest. Sigur, temeiuri de insatisfacție vor fi cât lumea, uman sau teritorial. Tabloul general al nemulțumirii nu are nici rame, nici margini. Aspirația spre (mai) înalt este o stare permanentă a omului, încă de pe când nu era om, când doi primitivi Neanderthali alfa își încrucișau ciomegele întru „binele obștii” gentilice.

Nimic nou sub soare. Așa cum nici „penalii”, cum insultă Președintele – și știe dânsul ce spune, bazat pe propriul exercițiu! – nu vor dispărea de la sine, doar prin consens și efort național de asanare. Patru ani, însuși Domnia Sa, poftitor de încă un cincinal cotrocean, cu „startul furat”, spre a fi primul la linia de sosire, s-a condus după principiul roman „Dezbină și stăpânește!”. Sigur, este imun și inocent. Doar nu a făcut nimic; este normal să-și mai dorească un mandat… de nimic. Este „cool” funcția. Și chiar dacă nu i se va prelungi mandatul, sau nu i se va emite altul, va fi lipsit de griji. Conform legii, statul român îi va mai da o casă-vilă, fără să trudească la meditații date „prostovanilor” de elevi, nedeclarate, nefiscalizate, ca mai tot dascălul.

Să reținem, totuși, postarea numerologilor: vom traversa un an cu multe trădări. Cât de „benefice” vor și și pentru cine, cine va zâmbi de Revelion 20.20, vom trăi și vom vedea. Important este să nu mai acceptăm speranțe second-hand.
Mihai Suciu

Editorial

Mihai Suciu

    „Ninge sfânt…”

  …și păgân”, adaugă Poetul, justificând aparenta contradicție în termeni  prin dureros divorț afectiv: „numai ochii ne rămân/despărțirea s-o mai vadă”. Înnegurați și ochii rămași în dotare. Părtașă ca la mai toate bucuriile și suferințele și natura, îndoliind zăpada albă. Intenționat sau nu, poezia tranșează peste veac, diplomatic, precum rabinul din Dorohoi, dihotomia poetică „iarna drăguță” versus „cumplita iară”.

Unitatea și lupta contrariilor” i-ar spune cei educați în vremuri mai vechi; „alteritate” am rebotezat, comprimată într-o singură vocabulă, o stare duplicitară, posibilă și chiar necesară, cu efecte benefice în ultimă instanță. Nu și în Media din România! Nu poți fi și alb și negru, cel mult mulatru. Până și cea mai firavă deontologie îl obligă pe gazetar să sape la rădăcina Adevărului, să-l scoată la suprafață și să-l pună în lumină, diseminat pe orice lungime de undă onestă. Se întâmplă asta?! Pas! Ca tot românul, nici gazetarii nu au fost imunizați de virusul dezbinării. Al dezunirii, culmea, într-un an declarat al UNIRII! Exemplificăm: o iarnă cuminte, ca toate iernile normale la cap, s-a așternut generos peste Țară în pragul Sfintei Sărbători a Nașterii Mântuitorului, decisă să întâmpine în strai curat, imaculat noul segment de timp numit Anul Nou. Să nu uităm, primul eveniment îl girează și pe al doilea. Nașterea „celui făr’ de-nceput”a indus, în urmă cu 2018 ani, resetarea Măsurătorii Timpului, supus unei alte numărători. Un nou început pentru omenire, ninsă sfânt sau păgân.

Tot supusă unor rânduieli numai de El știute, Stăpânul Cerului și al Pământului, suveran absolut peste spații și timpuri, ne rânduiește și rația de zăpadă, în clasica rotire a anotimpurilor peste Carpați, nu doar împrimăvărarea și înghețul hărăzite fiecăruia dintre noi, trecători inconștienți, în fiecare an, prin ziua morții noastre. Unii muritori știu să-și trăiască clipa, să se bucure de ea, în vreme ce alții au fost învățați să vadă totul în negru, inclusiv albul zăpezii. Coborâtă din poezia unui neiubitor al anotimpului alb, „cumplita iarnă” cerne exclusiv necazuri peste bietul om mereu sub vremuri și vremuiri. Și nu se limitează să sperie copiii necuminți. Răul s-a înșurubat ireversibil în mintea unor confrați bolnavi după senzațional, dibuit și unde nu-i, cu mintea cocoțată pe cele mai înalte și mai ample scene ale spectacolului mediatic. Abjectă manipulare, prin dezinformare sau parțializarea informației. Freneticii sau năimiții breslei, cu vocație de cobe și de bocitoare profesioniste, se izbesc la tot pasul de componente ale nenorocirii; ei văd – și arată cu degetul! – doar trenuri ale zăpezii, vehicule împotmolite în munți de omăt, avioane cu zbor frânt, degivrate ore în șir. Până și bietele fiare sălbatice ale codrului rămase fără tain, silite de Guvern să se sfâșie una pe alta! Ceea ce nu le stă în fire, doar oamenilor. Câtă cruzime! Așa nu se mai poate! „Nimeni nu are grijă de noi!, scâncesc oameni în toată firea, asaltând Carpații fără s-și echipeze autovehicolul conform anotimpului și Codului Rutier. Ba are! Poliția. Gospodine plecate la drum lung fără un pet de apă plată sau, ca pe vremuri, un codru de pâine și o halcă de slănină învelită în oficiosul partidului, doar cu un prunc în cârcă, uitându-i și acestuia acasă, în graba și emoția plecării, biberonul și sticluța cu lapte. Bărbați zdraveni la trup, însetați de dreptate, mai puțin de muncă, monitorizează din cârciumi, analizează și amendează „indolența și lipsa de profesionalism și de promptitudine a autorităților”, investindu-și în alcooluri „ajutorul social” ce li se dă lună de lună fără ca ei să ridice un pai, doar paharul și glasul. Tineri orășeni în toată puterea, educați de Google, uită că Everestul nu-l asaltezi în bermude. Îmbrăcați sumar, în pijama, peste care aruncă neglijent un halat de casă în prag de Sostițiu, se reped în stradă, scuipând invective la adresa vinovaților de serviciu. Evrika! I-au găsit: PSD-ul, „infractorul Dragnea” , „Prim-ministra agramată, Viorica”. Până și „primărița generală a Capitalei” s-a pierdut cu… Firea. Nea Pandele, primarul Voluntarilor, o încurcase mai an. Departe de mine intenția să le fiu avocat, cu păcatelelor lor știute sau ascunse, dar se sare peste cal, ca în anecdota cu doi reacționari din vremurile socialiste: – Uite. Dom’le, iară plouă ăștia… – Plouă, dă-i în mă-sa!

Stereotipiile sunt greu de scuturat, așa cum nici trecutul nu-l poți nici întoarce nici da la întors. Când ne vom învăța să gândim, liber, netarat de un trecut bun-rău cum ne-a fost dat? Mereu în stand-by, deprinși – era și comod! – „Să ni se dea”. „Să ne dea cineva”, nu importă cine, nu importă ce – de la salar la hârtie igienică -, într-un stat paternalist până-n prăsele. Oare, nu ar trebui să învățm odată să ne prindem singuri peștii?! („Nicio masă fără pește!”). Să mergem pe propriile noastre picioare, dacă tot am optat pentru mersul pe jos, azimut Vest. Mereu cu v mare, uitând că nici pe ei nu-i ocolesc „reziștii” cu veste galbene, tâlharii cu înaltă calificare (în top – și români de baștină, nu ultimii, ca acasă!), prostituatele și corupții. Nici chiar… troienele de odinioară. Și lor li se mai înzăpezesc trenurile rapide și le îngheață gândurile. Important e să privim înlăuntrul nostru, să știm ce vrem și ce nu, să mergem vertical, dacă tot am coborât din copaci și am doborât copacii-gazde și frați, să nu ne târâm în patru labe, pupând picioare jegoase pe la Înalte Euro-Porți. Ineficient și umilitor să ne tot văicărim, să ne plângem de milă non-stop. Unii au înțeles noile rosturi și… trăiesc bine! Cei mai mulți nu au urmat sfatul bravului și hâtrului marinar de la timonă, navigând pe alte meridiane, inclusiv prin ape tulburi. Sau tulburate.

Luat în derâdere matrozul cel dintâi al țării și atunci când decreta, filosofic că „Iarna nu-i ca vara!” Îndemn la precauție, nu justificare a neputinței autorităților. Dincolo de nenorocirile aduse de „cumplita iarnă”, cumplit și nuanțat mediatizată și spectacularizată, anotimpul alb nu-i deloc ucigaș în intenție. Dar poate fi pentru cei cu capul în nori, care ies în stradă echipați de vară, clamând schimbarea. Tot mai restrâns spațiul mediatic pentru bucuria pruncilor tăvălindu-se sănătos prin omătul proaspăt în vecinătatea oamenilor de zăpadă. Printre jafuri ca la carte și violuri cu sălbăticie, doar incidental și accidental sunt mediatizate fapte bune, impresionante. Și nu ne lipsesc. Cel puțin jumătate dintre conaționali își văd umbra verticală. Dar prea uităm să fim copii, prin reîntoarcere în gând la vârsta inocenței, mereu reconfortantă, dătătoare de putere și de idei, capabilă de un nou restart. Cum să uiți „paradisul pierdut”, cum să ignori o asemenea vână de inspirație! Nu-l beșteleam, dimpotrivă, îi mulțumeam anotimpului atunci când stratul de omăt ne depășea vârful căciulii și înotam vitejește prin nămeți, nici când ne rostogoleam în zăpadă în goana săniuței zburătoare pe derdeluș, sau când crivățul ne biciuia obrajii roșii în galopul cailor buieștri înhămați la „sania mare”. Cum să nu te îmbucure giumbușlucurile cățelului Rex la contactul cu prima lui zăpadă, investigată cu toate simțurile și chiar gustată, printre două ture prin ogradă?! Din păcate, tot adulții inconștienți le mai  întinează și pervertesc și visele curate ale copiilor.

Mâna pe lopată, oameni buni! Nu suntem primii, nici ultimii! Au mai locuit și oameni gospodari această țară. Spulberând nămeții potrivnici, să ne facem noi pârtie spre lume și spre viitor. Să „rânim” mizeriile pe care nici zăpada imaculată nu le poate acoperi. „Gunoiul sub preș”, „batista pe țambal”, cântece de sirenă sau stridențe de vuvuzelă prin piețe nu ne vor scoate la liman. Să nu lăsăm totul pe seama ostașilor. Și ei sunt copiii noștri. Au și ei problemele lor, vor moșteni și datoriile noastre, urmând a deconta tot ei incompetențele și abuzurile guvernanților de ieri și de azi. Să nu-i cocoșăm sub povara „datoriei”. Sclavia a apus simultan cu sclavagismul.

Ce se dă?”….

Se mai și dă în aceste zile mai deschise la suflet, c-așa-i tradiția la români. „Și nu uita, când ești voios, române, să fii bun” îndeamnă colinda. Mai umblă și câini cu covrigi în coadă, domestici sau… colindători, maidanezi după încadrarea socială. La capitolul daruri, suntem deficitari dinspre zâmbet, vorbe și voie bune; penurie de suflet. Visăm frumos, dar ne mai internăm uneori și visele la terapie intensivă. Oricare bărbat și-a zidit într-o catedrală o Ană! Dar se poate recupera și dimensiunea sufletească, spre a fi din nou „ce-am fost”. Resurse spirituale are neamul, inepuizabile, spre deosebire de cele materiale, prădate cu înaltă iresponsabilitate.

Și, să nu uităm, ni s-a dat o viață. Unică, irepetabilă. Mai extinsă sau mai comprimată. Să avem grijă de ea. Și Binele și Răul ne înconjoară, îngreunând opțiunea. Dar e prea scurtă viața ce ni s-a dat să o irosim, scormonind prin gunoaie! Să vedem jumătatea plină, nu cea goală a sticlei.

Gânduri senine, pace și sănătate, oameni buni!

Flori dalbe (nu lalele negre!) la fereastra sufletului curat.
Mihai Suciu

 

Editorial

Mihai Suciu

 Dilema D-lui Bulă

 Întrebări grele ne troienesc gândul în prag de Solstițiu. Cea mai departe de o tranșare inechivocă este aceea cu accesul la volanul Europei: suntem sau nu pregătiți să preluăm președinția (unii zice președenția!) rotativă  și limitativă a Consiliului Uniunii Europene? Moș Crăciun este pregătit să ne-o dea, dar l-au cam băgat în ceață (dilemă ar fi termenul  academic) bocitoarele de serviciu, pârâcioși fără scrupule, denigratori și denigratoare prin vocație, nu puțini fiind trimiși de țară să o reprezinte, exact așa cum este, nici retușată, drapată în purpură, coafată și tunată, dar nici cu fundul gol. Și plătiți pentru asta. Gras. Activând toată forța de convingere a Răului (mult mai mare vizibilitatea și chiar puterea de manipulare a exemplului și a faptului din under-groundurile vieții!), au introdus în ceață și pe maimarii actuali ai Uniunii Europene, cum ar fi tetea Jean- Claude Junkers, încât unii dintre dânșii nu și-au mai găsit nu numai ideea, dar n-au mai fost capabili nici să-și împereccheze pantofii, la un moment de derută, ieșind în față cu unul negru și celălalt maro, ca la Alba-Neagra. Derută semănată cu sârg și prin Carpați, prin Patrie, mult mai labirintică și mai greu de ieșit din ea comparativ cu dilemuța prințului Danemarcei, tălmăcită în Limba Brexitului de nemuritorul Shakespeare: „To be,  or not to be?”. Ce să mai zici de bietul conațional Bulă, care, amețit de fericire, dar speriat de  organe – „Statul Paralel”! – era incapabil de răspuns la întrebarea inechivocă a paparazzilor dacă soția lui a fost ori ba fată mare. „După unii da, după alții, ba!” îi lămurea interlocutorul.

Cinstit și legal, de la Sfântu’ Vasile, ediție nouă, revizuită și adăugită, jucăria ni se cuvine. Guvernul actual făcea tot ce putea și ce-l chinuia mintea să spună un DA hotărât. Idem, populimea. Mai o glajă de palincă dintr-aia bună, că prune fură peste puterea de susținere a crengilor, mai o baie bună, călduță, fără economie dar și fără risipă de gel de duș, mai o despăduchere urmând neabătut indicațiile postate de binevoitori, pro bono, pe „românia.pediculoză.ro”, asomate suinele pe care și le asumase bietul gospodar cu gând la Sfântul Ignat etc.etc. Numai că dușmanul nu doarme. Și nu se predă. Opoziția noastră parlamentară, cinstită și la fel de inteligentă ca Bulă, nu și nu! Era oportun doar dacă era guvernul lor și al președintelui! La rândul său, pardon, al Excelenței Sale, Herr President „al tutulor românilor” a tot oscilat pe drumul negație-afirmație. La un moment dat, aflat în excursie finanțată de români, a clamat prin Europa că „naine”, ponegrindu-și sau denigrându-și sănătos țara ce i s-a dat. I s-au alăturat urgent monici și sigfrizi, mai mult sau mai puțin penali (din păcate, Coana Justiția, mamă bună – sau ciumă rea, de la caz la caz! – îi iartă și-i bagă în prescripție, neputând găsi într-o jilavă un pat pe măsura lor!), dar ascultați de stăpânii lor și chiar crezute fabulațiile netrebnice despre lovituri de stat pe Dâmbovița și alte scorneli păguboase. Nu le dădea pace și somn conștiința, dragostea aprinsă de țară, sau de țară aprinsă, grija pentru viitorul lor. Urmare a demersurilor „patriotice”, ni s-a aruncat o o petardă numită MCV. Blamați, șubrezindu-se încrederea în noi, s-au găsit și pețitori de ocazie, europeni creștini și săritori, oferindu-se fără jenă să ne preia povara. Țări mari, puternice, credibile, precum cele baltice, pe care le încape lejer o țărișoară din Români; să zicem, „Țara Bârsei”.

În fine, Junkersul s-a întors la sentimente mai bune, probabil influențat de Moșul care se apropia, Nicolae (Ceaușescu, tot Nicolae, bine poziționat în sondaje, ar putea candida la șefia statului, că tot nu se întrevede omul providențial, cum se întrevedea în 1989, când nea Nae a fost bine uzurpat și gingaș tratat cu plumb de Zâmbetul Național!). În fine, ultima impresie, ultima strigare, ultima comandă: România este pregătită, apud Junkers et comp. Este pregătită s-o ia! a tranșat susnumitul și suspusul. Este, consonează și Johannis, românul, dar nu este! Este condusă de cel mai slab guvern. Mă rog, nu oricine se poate ridica la cota unui președinte atât de înalt, nepolitician și, prin consecință, necorupt. Adică, fără dosare, șterse de Providență; deci, curat ca un nou născut. (Să fie clar: nu-l merităm!) Deci, cum rămâne, Herr President? Urcăm sau nu la volan, fiind pe stânga, că ăia cu volanul pe dreapta au semnalizat că părăsesc Autostrada Europa?!

Dacă da, ne vor călca oaspeți înalți (tehnocrații au venit deja, cu indicații prețioase și trageri duioase de urechea stângă), dispuși să ne ajute, „ca copiloți”. Mă rog, important e să echipăm vehicolul cu anvelope de iarnă și lanțuri, spre a evita derapajul, să intuim manevrele criminle ale celor crae ne taie calea fără să semnalizeze. Și ce dacă e ceață?! Să nu ne abatem de la traseu nici prin ceață, că șanțurile și gropile atât așteaptă. Ne vor onora și viitori foști ai UE; îi vom primi cu brațele deschise, cu lalele olandeze și pâine cu făină de import, după ce grâul țării s-a tot dus „când în jos și când în sus”. De sare mai dispunem,  deși risipită pe drumuri înzăpezite. Îi vom omeni cu tot ce avem mai bun. Clovni politico-penali, pe care nu-i va putea concura un președinte vertical, înalt, nepolitician și nepenal, cel mult prin alianță, giumbușlucuri, surâsuri, ochi galeși, promisiuni and plocoane „tradiționale”, inclusiv ouă roșii de Înviere, pe la ½ din mandat. Nu știm încă dacă se vor da și picioare. Până la picioare/copane de galinacee, un aperitiv – „pomana porcului”, chiar dacă și asta intră în teritoriul confuziei: care e subiectul, cine o dă sau cine o ingurgitează? O chestie e sigură: nu vor pleca nici cu burta, nici cu mâna goală, chiar dacă goliciuni (nuduri) îi vor mai ademeni și acroșa prin minunata noastră patrie, ticsită de bunăciuni. Satisfăcuți, bătându-se pe burtă, se vor întoarce pe la casele lor mari din lumea lor bună și cinstită, spre care tânjim, ni se scurg ochii minții și unora le curg și balele. Nu vor ajunge bine la capăt de drum și pentru unii „nemuritori” chiar va fi capăt de drum european. Vor fi radiați. Prin rotație, Primăvara va aduce, probabil, dezghețul, dar sigur, prin reset, va contura alte „umbre pe pânza vremii”.

Vin ai noștri, pleacă ai noștri…” Noi rămânem tot aici, neclintiți precum Omul și Caraimanul, așteptând de când ne știm ziua de mâine și slăvind-o pe cea de ieri, că prezentul nu contează de vreme ce e trecător! Turmentați și de alcool, dar și mai tare de politică și manipulați meseriaș. „Suntem guvernați penal și trăim infracțional!” tranșa un confrate. Trăiscă dihonia! Ce mai izvor de confuzie, de dilemă! Doamne ferește de mai mult…

  • Ce te aduce la mine? îl întreabă doctorul pe pacient.
  • Domnule doctor, în ultima vreme sunt cam confuz.

Sau nu sunt?…

 

      P.s. Studenții clujeni pot opta pentru un curs de… potcovit cai. Era și cazul, meseria de potcovar fiind pe cale de dispariție. Nici mârțoagele nu prea mai mănâncă jăratec, nechezând pe la Mac’Donald-uri.

     Se au în vedere caii vii. Un curs similar – suntem informați pe surse – de potcovit cai morți, pardon, verzi, cu potcoave de aur, se pregătește în Parlament pentru aleșii dornici de perfecționare. Și de înnobilare cu aur îmbogățit,24 de karate.

 

Mihai Suciu

Editorial

Mihai Suciu

 Ieșirea din vis
„Cu penele altuia te poți împodobi, dar nu poți zbura!”

                                                                                            Lucian Blaga

Pentru o zi, capitala românismului se va muta la Alba Iulia. Migrația a început mai devreme, ofensiva și asltul asupra unui reper cardinal, astral chiar, cum l-au supranumit entuziaștii, – de ce nu, un fel de Mecca noastră! – se apropie de porțile cetății, unde a triumfat un Mihai Viteazul, împlinindu-și, temporar, „pohta ce-a pohtit” și unde se încheia visul frânt pe roată al lui Horea. Nu intuiesc exact resorturile asaltului, dincolo de dimensiunea spectaculară grandomană a „proiectului”, trimițând spre vremuri triumfaliste, pe care le credeam apuse, Numai că, pe-atunci, am fost manipulați și îndoctrinați (prostiți) să ne credeam „buricul pământului”.

În urmă cu un veac, în „marea duminică a Țării”, românii, mici și mari, au sărit să înfăptuiască un alt proiect, prin fericită convergență ideatică a elitelor cu cei mulți. Și l-au înfăptuit. Numai că ei „convorbeau cu idealuri” și credeau în neam, în viitorul lui. Erau onești cei mai mulți (nu toți, păzea domnilor istorici de profesie!). Practic – și lucrurile trebuiesc lămurite, spre a nu genera dubii sau speranțe deșarte altora! -, la Alba Iulia, la 18 noiembrie/1 Decembrie 1918, se derula „nunta” provinciilor românești, dar parcursul nu se și încheia. Și avea să fie, poate, și mai trudnic. „Felicitările, masa și dansul”, în pofida realității că voința națională fusese exprimată răspicat în acel moment catalizator de emoție și speranță, se derulau în scenografia Trianonului, unde Marile Puteri validau și parafau fericita împreunare. Din nefericire, „veșnicia” întemeierii se reducea la nici două decenii. La fine de august 1940, venea „noaptea nunții”, violarea „Dodoloaței”, confiscate darurile de nuntă și jefuite speranțele.

Revenind la zi, cum să nu te dea peste cap o veste tristă, o „știre negativă” reverberată obsesiv prin Media: la Alba Iulia, s-au epuizat toate locurile de cazare! Doamne, ce lovitură! Cum să mai vibrezi la aniversare, cum să te mai unești în lipsa unui „hogeac” de 5 stele, în brațele unei femei frumoase și cu o sticlă cu „tradiționalul” whisky pe noptiera de la capul patului, în snorități de rock?!

      „Capitala Unirii” de-acum un veac a încăput 100.000 de românași veniți de pe tot pămânul românesc, care cum putea. „De fapt, n-a fost sărbătoare. Nu s-a băut o picătură. Nu, ca după tradiție, boi la frigare. Prin suflet, entuziasm, dar dintr-ăsta cum n-am mai văzut nicicând”, rememorează istoricul alban Eugen Hulea. Setea de țară era mai pustiitoare decât cea de alcool. A mers cine cu ce a putut, asociindu-se, ca buni frați. Nu a fost o prezență „de fițe”.

Și acum, ar putea impresiona pe cei mai șubrezi la cuget eforturile inimaginabile – fanteziste și inutile cele mai multe, costisitoare mai toate, demne de imperative mai stringente pe fundaal de sărăcire cronică a țării – de a sărbători. Unii la Alba, alții la Polul Nord sau în miezul fierbinte al Africii. Da, unii petrec și la parastas. Se deplasează spre Alba Iulia cu trenul, cu mașinile, pe jos chiar, luând în diagonală teritoriul țării actuale, cât a mai rămas din moștenirea generoasă a unioniștilor. Și chiar pocnind din bici pe lângă cai, că boi nu mai avem la țară. O ceată de moroșeni dârji s-au lăsat la vale cu căruța, imitând gestul străbun. I-au urmat o căruță de covăsneni. Dincolo de teribilismul gesturilor, nu văd noima. Cu căruța, te deplasezi și astăzi prin București sau pe „Autostrada Melcilor”, segmentul Predeal-Comarnic. Am în vedere viteza de deplasare, nu mijlocul de transport! Consecvent, conservator și tradiționalist și trenul: după un veac, circulă cu aceeași viteză, ba chiar mai redusă, pe șinele moștenite de la imperiu! A nu ignora nici augmentarea potențialului de accidente, inclusiv rutiere, capitol la care și așa dominăm topurile europene. De altefel, primele jertfe umane, sens originar, au apărut deja. Un ostaș a căzut la datorie, electrocutat în gara albană. Diferența este că nefericitul se afla sub jurământ, la ordin, când, imprudent, a căzut de pe tanc, fulgerat. Cine o va convinge pe micuța sa urmașă de ce a rămas orfană de tată?

Retrăim emoțional, fără a ne clama în public sentimentele, toți românii în care sămânța patriotismului mai germinează, după cum ne duce capul și ne zboară gândul, ziua astrală a neamului, aducându-i cât mai aproape de inimile noastre pe trudiotorii în ideee și în faptă spre a împlini un vis secular. Și e bine, la suntem datori. Numai să nu uităm nici versul „Slava strămoșească pe strămoși cinstește”. Ei și-au făcut cu îndestul datoria. Dar noi, când vom fi, la rândul nostru… strămoși, prin ce vom fi slăviți? Ce facem ca țara să fie reconfigurată ca acum 100 de ani? Un medic de notorietate, iubitor și de țară și cunoscător profund al istoriei, îmi reamintea că și infirmii, mutilații își marchează, cum pot, aniversarea. Bine fac, dar mai știu că și un olog își pipăie în vis membrul amputat.

Recent, la o conferință pe tema jurnalismului, vizitam la Oradea Casa-muzeu a avocatului Aurel Lazăr, unul dintre ctitorii Marii Uniri. În vreme ce îmbrățișam cu privirea biroul la care s-a redactat Declarația de la Alba Iulia, a apărut… amfitrionul, plecat la cele veșnice în anii ‘30 ai veacului trecut. Elegant, după moda vremii, discret și modest, ne-a atenționat să avem grijă de ce ne-au lăsat ei și să încredințăm moștenirea sacră, țara, urmașilor noștri. După care, a dispărut de unde se ivise… holograma!

Acum, la aniversarea centenară, moștenirea nu mai este identică celei lăsate de marii bărbați ai neamului. Și continuă să se dezmembreze, să se disipeze. Ultima fractură: o „provincie” de patru milioane de tineri în putere ne-a răpit-o Europa, un alt imperiu, sub altă mască. Ne mai batem gura, dar nu facem mai nimic să stăvilim exodul. Ba, mai mult, „agramații de Sus” jubilează și fac totul să-i vânture. Iar țara au hărtănit-o, au zdrențuit-o mai rău ca oricând. Toți patrioți, niciunul decis să facă un pas îndărăt, prevalând interesul țării,  cum gândeau adevărații patrioți ai începutului de veax XX, un Brătianu și un Marghiloman.

Am participat în mai multe rânduri la aniversări „rotunde” la Alba. Am cunoscut participanți nemijlocit la 1 Decembrie 1918 și veterani ai „Războiului Reîntregirii”. De data asta, nu voi fi acolo. Îmi voi trimite doar gândul, iar sufletul mi-l păstrez acasă. În iluzii nu mai cred, văzând cum suntem manipulați, în vreme ce „cârpim cerul cu stele și mânjim marea cu valuri”. Nu întrevăd „viitorul de aur”, nici „prin seculi a ei înălțare”. Nici în preservarea aurului Apusenilor nu mai am încredere.

Nu văd nici în cel mai optimist vis un Johannis îmbrățișându-se cu Dragnea în Sala Unirii de la Alba Iulia, sâmbătă, 1 Decembrie, Anul Domnului 2018! Nici chiar… hologramele lor!

Și ce nebunie ar fi să aterizeze la Alba Iulia un  Eugen, Gunther Verh-eugen, sau alt șerif UE-NATO și să citească un document euro de reconfigurare a României „în vechile ei hotare”, întru mândria și lauda UE. Ar „da pe spate” o țară, dar nu va veni! De zburat, ar zbura, dar cum să aterizeze, dacă nu există aeroport? Important e că nu ne uită. Și ne mai calcă arareori, când își aduc aminte, să se îndoape cu „ospitalitatea tradițională românească”, să ne laude, după degustări păgâne, vinul demisec și „fetițele dulci” la București și să ne urechească , să ne facă varză la Bruxelles.

Haideți, oameni (încă) buni, să ieșim din vis la realitate! Fie și din respect pentru primul vers-îndemn imperativ al Imnului Național.

      „Ziua de 1 Decembrie 2018 va fi ziua dojanei buneilor noștri!” avertiza o tânără basarabeancă migrată în Italia. Și… PUNCTUM!

 

P.s. „Cum sărbătorim noi centenarul/Dacă nu-ncingând grătarul?!”, clamau mai deunăzi doi actori cu mutre netrebnice, la oră de prime-time, pe postul național și public de televiziune. Curat blasfemie. Sesizând un parlamentar, inițial, acesta m-a trimis la art. 31 din Constituție: libertatea de exprimare. Nu și defăimarea țării! Reclama a dispărut. Sărbătoarea continuă și fără să ne înfierbântăm cu alcooluri sau să ne îmbătăm cu apă chioară…
Mihai Suciu

Editorial

Meandrele fărădelegii

 Dacă termenul „lege” continuă să reziste în plan lexical, bine înfipt în fondul principal de cuvinte al limbii străbune (moștenit de la latinescul lex-legis), nu aceeași este soarta antonimului său „fărădelege”, glisat în masa vocabularului, cu notă arhaică. Ca substantiv, acesta din urmă acopere semantic o situație deviantă vizavi de lege. Faptă gravă, condamnată de Justiție și supusă oprobriului public. Sinonim: nelegiuire.

Dura lex, sed lex! – E aspră legea, dar e lege! – exclama străbunul latin. E lege și este necesară într-o societate umană civilizată, cu atât mai mult când își spune și „stat de drept”. Legea trebuie respectată, chiar de nu-ți convine întotdeauna, menită să-i apere pe cei (mai) mulți de cei (mai puțini). Așadar, o lege este elaborată în favoarea majorității. Cel puțin teoretic, din moment ce, nu o dată, „practica ne omoară”.

Așadar, legea este un bun comun, reunindu-ne sub acolada egalității în fața ei, adevăr reverberat de Legea Fundamentală numită Constituție: „Nimeni nu este mai presus de lege!”. Frumos spus, dar… tot teoretic.

Unii încalcă legea voit, alții din ignoranță. Chiar dacă varianta I pare mai gravă, în fața instanței de judecată, vinovăția-nelegiuire estea egală. Dacă ar fi după mine, așa  opta pentru o pedeapsă mai aspră în cazul unui parlamentar care și-a sfidat propria lege decât în cazul unui analfabet. Viața ne spune că, nu o dată, „răsplata” fărădelegii este taman pe dos.

Păsări rare și cei care își recunosc fapta și se autodeclară „gyuilty” în fața instanței. Instinctul de conservare îi face să prefere minciuna, implicit driblarea legii prin varii tertipuri avocățești. Varianta de rezervă a „nevinovaților” penali – fuga pe alte meleaguri, mai tolerante. Fără a nominaliza – cazurile fiind supramediatizate -, remarc faptul (și mai grav!) că aceștia au îndeplinit și demnități înalte în stat sau chiar în magistratură. „Vae victis”! Rămâne de stabilit cine sunt victimele…

Două cazuri pe profilul acestei publicații. Recent, marele sportiv Ilie Năstase, brav general al armatei române, a fost surprins de Rutieră conducând nu o armată de amante, ci o mașină, într-o dimineață a Capitalei… beat mangă! Nici palmaresul sportiv, nici tresele nu i-au impresionat pe oamenii datoriei să-l bage în penal pe sportivul-general. Evident, cu circul de rigoare, ofensarea „organului”, după rețeta unor parlamentari care se cred(eau) deasupra legii, călare pe ea. Nu mă bucură necazul unui semen, chiar l-am chibițat pe inventivul și imprevizibilul tenismen pe arenele celebre ale tenisului, dar una-i una și alta-i alta.

Cu totul alta a fost atitudinea marelui fotbalist Gică Popescu, dând dovadă de caracter, inclusiv în anii de recluziune, „după gratii” cum le place unor confrați mai tineri să puncteze. Păcat că nu a putut privi în ochi și respinge „ochiul dracului”!

Concluzia e că nici funcția sau gradul, nici decorațiile sau conturile tixite nu ar trebui să fie pavăză împotriva fărădelegii. Iar vinovăția o stabilește și o răsplătește specialistul chemat să aplice Legea, numit judecător. Eroarea nu se exclude total nici la acest nivel. Individual sau în grup – complet de judecată -, și magistratul e tot om, neocolit de puseuri sau interpretări subiective. Unii suspecți au plătit chiar cu viața pentru fapte reprobabile nesăvârșite de ei prin „erori judiciare”. În ultimă instanță, tot conștiința decide. Nu știu dacă deontologia judecătorului prevede o „clauză de conștiință”; ziariștii o au, dar câți mai cred în ea?!

 

P.s. Mă întreba un prieten neșofer dacă s-a modificat din nou Codul Rutier, observând că anumite mărci de autoturisme mai simandicoase și mai scumpe – Audi, BMW, – nu mai semnalizează schimbarea benzii de circulație în momentul în care te depășesc și îți țâșnesc în față, „la mustață”. L-am liniștit, asigurându-l că nu le funcționează sistemul de semnalizare. Sau alte sisteme.
Mihai Suciu

 

Editorial

 Acasă, la pușcărie

 „Casa de copii nu-i acasă!”, punea la punct, semantic, lucrurile o reclamă, făcând apel la mila publică spre a le îmbunătăți soarta pruncilor fără  părinți, instituționalizați de un stat incapabil sau prea puțin interesat de soarta acestora. În schimb, același stat are mare grijă pentru soarta pungașilor și a altor categorii de… dăunători social. Ne tot ne urechează tematic și Coana Europa, nespus de sensibilă la bunul trai al proscrișilor, ajunși, din proprie voință, „după gratii”, cum se exprimă unii confrați. Oricum i-ar zice spațiului de recluziune, subvenționații beneficiază de casă-masă, mijloace de culturalizare, inclusiv momente creștinești, recuzita necesară memorării ideilor și chiar a sentimentelor, în vreme ce un un condamnat de talia lui Radu Gyr sau Adrian Marino beneficiau exclusiv de scoarța cerebrală proprie, memorând volume de versuri sau tomuri științifice, urmând a  vedea lumina tiparului după ce redobândeau și ei lumina zilei. Ce să mai vorbim de „beneficiile” ocnei tradiționale!

Cert e că, oricum ai numi-o, pârnaia nu-i acasă! Sau nu era până acum. Nici cea mai focoasă amantă, nici cea mai autoritară nevastă nu a reușit să impună unui bărbat „arestul la domiciliu”. Au reușit tot niște masculi, cu studii juridice „pe puncte” (cum se procura, de pildă, un loden pe la începuturile erei comuniste cu tot felul de penurii! Ori cum ne manipulează acum marile lanțuri de magazine să cumulăm puncte, cumpărând, cumpărând…), licențiați ai unor universități dubioase. Ce le-a trecut prin cap unor legiuitori, numiți și parlamentari: să caute soluții alternative la pușcărie. Motivația ar fi decongestionarea spațiilor concentraționare, insuficiente după pretențiile euro, raportat la puhoiul infracțional devenit fenomen. Parcă nici nu dă bine în CV să nu figureze și o durată „după gratii” sau măcar niște interviuri pe la instanțe. Așa se face că, prefigurându-și viitorul, gânditorii puterii legiuitoare au emanat o amenda(menta)re a legii detenției. „Ia să mai stea domniile lor și acasă! Că prea bramburau prin țară și pe dincolo de dânsa.” Musai să se mai domolească, să li se urce mintea la cap. Măcar o lună. Fie și de miere, de s-o mai găsi…

Așa se face că au pus semnul egalității înte închisoare și… acasă. Adevărul e că s-a cam exagerat și cu acest adverb de loc, transgresat în plan  afectiv, uitând că, strict material, el poate semnifica un palat sau o viloaie, dar și o colibă! Totuși pentru un om normal la cap, este o jignire, o blasfemie. Nu și pentru pricolicii și nicolicii cu coppyright-ul blasfemiei, în dispreț suveran pentru prostime.  Mi se pare o replică „miștocară” la zbaterile (și excesele) DNA, rememorând acel Festival al Cătușelor, ca o Plângere a Româniiei.

Conform prevederilor (fărăde)legii, domnii condamnați la pedepse mai ușoare vor face  bine și se vor închide în casă. Încă nu cunoaștem dacă vor fi supuși sau nu și unor munci domestice specific bărbătești obositoare de către consoarte. Să stai „arestat” în dormitor, sau în living toată ziulica cu berica în fața televizorului, să fumezi. Să-ți bată primăvara în geam cu flori de liliac și să nu poți sări dincolo de ferastră nu-i tocmai ușor, nu-i la îndemâna oricărui muritor. Pentru un lider politic al zilei cuplat cu o jună blondă de 20 de primăveri, e o afacere. Mai mult sau mai puțin curată. Dar pentru creștinul pe care l-a ajuns „nunta de aur” în aceeași formulă-duet?! La carceră sau chiar la ocnă, își mai zbura gândul în stânga-dreapta, pe când la pușcăria de acasă stai locului pe eșichier.

Am mai înțeles că s-a instituit și pușcăria de week-end, dar nu-mi dau seama cum se va rezolva cu spațiul vital. N-ar fi exclus să fie trimiși, în week-end, afară pușcărișii serioși. Nu de alta, dar să nu-și iasă din mână. Mai o tâlhărie cu termen redus, un viol în pripă etc. De râs, nu, de n-ar fi de plâns!

Iar cu alternativele se poate ajunge departe. S-a și ajuns! Prin Costa Rica, Madagascar, Tahiti. Adică au ajuns reprezentanți de-ai noștri inculpați, udre, bice, măzărichi, după ce au servit patria – chiar Justiția Independentă! – cu înaltă demnitate(=funcție!) gras remunerată. Alții s-au oprit mai pe-aproape, prin Sarajevo. Încă în Putere, dar încolțit non-stop de Justiția chioară, Dragnea a fugit până la Ierusalim să o întâlnească pe Viorica sa.

Rememorând, să nu uităm că alternativa nu e descoperire contemporană. Au existat vremuri – O, tempora, o, Moriț! – când puteai trimite înlocuitor la ocnă, iar aparținătorii achitau nota de plată a sejurului la pușcărie. Nu a lipsit nici transpunerea artistică a odiseii pușcăriei: un serial de televiziune interminabil, difuzat în prime-time, „El fugitivo” – „una victima inocente dela Justitia, acusate pur l’asasinato del sua eposa…” evadează și fuge, fuge…  O justiție inclementă e pe urmele lui, pas cu pas, găbjit finalmente, după ce cucerise simpatia fanilor tv, pentru banala culpă de a-și fi ucis soția. Alternative la detenție? Ce-ați zice de o condamnare la o croazieră în jurul lumii, să-i răpună dorul de țară? Sau recluziune într-o bibliotecă, să elaboreze lucrări de geniu, care să le reduca durata detenției… la domiciliu. La restaurant sau pensiuni de lux a devenit banal, loc comun și vulgar. iar biserica, oricum, o iau în derâdere suspușii. Da, ar mai fi și soluția onorabilă și fezabilă: munca efectivă pe șantierele mărețe ale promiselor autostrăzi sau spitale regionale, care nu se văd, dar nu se cade…  atât de jos. Mai bine fără.

Prin colaborare internațională, s-ar putea închiria o pușcărie all inclusiv în Suedia, că tot stau goale, din lipsă de pușcăriași. Trai pe vătrai. Cei translocați nu s-ar mai întoarce veci.

 

P.s. Am văzut-o și pe asta!: managerii spitalelor din țară, stând cuminți la coadă spre a-și face (a li se permite) intrarea la „Victoria”, convocați de premier. Cam cum așteaptă bieții pacienți pe la ușile cabinetelor din spitalelel manageriate de dânșii. Competența s-a văzut din pima: n-or fi aflat „cheia” cu care se dă în lături o ușă-poartă strașnic păzită de un cerber intolerant? Plicul sau, cel puțin, bancnota de 5, doamnelor și domnilor…
Mihai Suciu

 

Editorial

 Credință marketizată

 Invitat într-o emisiune matinală la Radio România Actualități în Săptămâna Patimilor, preotul Alexa Visarion tocmai abordase aspectul comercializării excesive, al marketizării Sfintelor Paște, idee care „mă roade” și pe mine de o vreme. Nu apucase să detalieze și să argumenteze, când primitoarele gazde l-au anunțat că „time is over”! Mărinimoase, i-au mai lăsat părintelui răgaz de o urare specifică, alta decât banala „Paște fericit”. Și ce credeți că a urmat? O reclamă sprințară a bucatelor „tradiționale” specifice sărbătorii: somon fumee, biftek tartar, ouă de struț, salam de urs etc.

Ademeniți de componente ale unei publicități excesive pe toate canalele, Media și ne-Media, scârbiți de altele, care, departe de orice urmă de decență, reverberează cu obstinație amănunte ale unor zone intime (fisuri anale, flatulență, impotență, tampoane igienice, menopauză, senilitate etc. etc.), trebuie să recunoaștem că a crescut nesperat rația de promo-uri injectată în cotidianul nostru. Este cea mai periculoasă formă de manipulare, depășind chiar sfera politicului. Pe lângă forme voalate, subversive, există și obiective concrete, la vedere, slujind acelși scop, departe de nevinovate păcăleli de 1 aprilie. Nu cred că ați ieșit vreodată dintr-un supermarket limitați la eventuala listă cu care ați intrat. Nu ar fi de mirare ca manipularea să fi trecut și dincolo de hotarele lumii pământene. Se spune că, ajunși Dincolo, niște foști pământeni sunt puși să opteze pntru cotinuarea parcursului, oferindu-li-se alternativa: Raiul sau   Infernul. Neinformați, cunoscând doar din auzite cele două „locații” ale Veșniciei, li s-a prezentat un filmuleț „reality” convingător. În Paradis, toate bune și frumoase, dar monotonie, plictiseală. Credincioși înveșmântați în alb, imnuri de slavă – osanale, cete de îngeri plimbându-se încolo și încoace. Altă viață în iad: nici vorbă de clasicele cazane cu smoală, din penurie de combustibil, probabil. În compensație, „cazne” mult mai tentante: cluburi de noapte – Noapte Veșnică! -, bar bine asortat, muzică provocatoare și nelipsitele stripteuze. Fără să ezite, întreg grupul turistic a optat pentru varianta 2. Preluați de ghid, au fost înșfăcați de nișt personaje cu coarne și cu coadă, înarmați cu furci pașnice, și trântiți, în stand-by, în sala cazanelor. Și a caznelor.

Nu așa ne-ați prezentat situația!, au țipat unii mai vocali, speriați de moarte. – Acela a fost promo-ul!, au fost încunoștințați…

Nu ne dezmințim nici în prag de Paște. Prea puțin accent pe semnificațiile sărbătorii, cea mai mare  sărbătoare a Creștinătății. Nu Nașterea Domnului, Crăciunul, fără a-i diminua însemnătatea, ci miracolul Învierii; finalizarea celui mai important „Proiect”, după Facerea lumii și „umanizarea” Pământului, al Marelui Creator al Universului. Ce a făcut creatura cu Creația, e altă poveste. Dar tocmai avalanșa de păcate ale oamenilor l-au determinat pe Dumnezeu să-și jertfească Fiul, trimis în lume „să se nască și să crească, să ne mântuiască”. A izbutit doar parțial, din moment ce păcatul se reeditează de la o generație la alta. Din nefericire, și acum, în prag de Paște, mai toți „formatorii de opinie”, clamează tradiția, în semnificantele ei strict materiale: bucate alese, pensiuni, trasee turistice indigene sau exotice, spectacole, trupe și… trupuri. Rari cei duși la biserică, integrată și aceasta în context turistic, element de acroșaj. Inclusiv Golgota, devenită o haltă în traseul spre Dubai. („Nu mă plângeți pe mine, ci pe voi, pentru că voi nu știți ce vremuri urmează” le consola Iisus, strivit de cruce în vreme ce escalada, chinuit și batjocorit, Golgota, pe femeile care în jeleau).

Toate bune, toate „cool”, prea puține accesibile omului de rând, creștin și truditor. Dar când și unde n-a fost așa?! Diferența e că, în vreme ce unii defilează prin târguri, făcându-și selfi-uri cu nenorociții de miei destinați cuțitului, adevăratul credincios realizează și componenta Sacrificiului, a Jertfei. Pentru el, fără a marca și culinar masa de sărbătoare, după posibilități – și, neabătut,  după întoarcerea de la Biserică! -, mielul nu reprezintă tentație de gurmand, ci simbol al Jertfei Mântuitorului. Tot o luptă pentru putere, tot efect al lăcomiei, crucificarea, la doar 33 de ani a Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos, în urmă cu 2018 ani, pentru a ne recupera Calea, prin Adevăr. De-atunci, numărăm și anii, comensurăm trecerea timpului. Alta numărătoarea, altul ceasornicul. Răul și răutățile în flux continuu ne vămuiesc viața, fără a lipsi nici emoționnte pilde de dăruire, de generozitate umană. Un ciobănaș cu 300 de oi, rămas fără obiect al muncii, pustiite într-un incendiu, a fost uimit de gestul confraților, care au sărit ca unul (dar nu să-l lichideze, precum în baladă!): i-au refăcut turma. Inclusiv proverbialul ministru Daea l-a cadorisit cu un berbec.Veritabilă Anti-Miorița!

Unii nu au înțeles nici după două milenii că „Regele Iudeilor” propunea regilor, fariseilor și poporului un alt tip de societate: Împărăția Cerului. Dar asta presupunea să sacrifici clipa în favoarea Veșniciei. Sigur, nu e tocmai ușor să percepem Infinitul, dotați cu minte, totuși, limitată, fie și având cel mai consistent IQ!

Rămânând în contextul Sărbătorii, să ne împărtășim din Lumina Sfântă a Învierii. Și să nu restrângem generozitatea la o singură zi; să fim buni în toate zilele vieții, nu doar de sărbători. Inclusiv  atunci când turma își alege păstorul pământean vremelnic. Am pus „păstor”, nu „cioban”.

„Licht, merr licht!” era cântecul de lebădă al lui Goethe, după ce parcursese nopți valpurgice și semnase pacte cu necuratul, în nemuritoarea-i operă.

Lumină din Lumina Învierii Mântuitorului să vă călăuzească gândul și fapta, dragi omeni buni!

Hristos a înviat!

  1. s. Despre iepurașul uzurpator și ouăle sale – cu altă ocazie.
    Mihai Suciu

 

Editorial

 Țara, resetată!

 Luați de val, un talaz denigrator și rău intenționat – și, evident, manipulator -, suntem tentați să-i descoperim/născocim tot mai multe defecte Mamei-Țară, pășind involuntar în corul denigratorilor și al dușmanilor ei. Manipulare, da, din moment ce vitrina ticsită cu nenorocire, scursori din underground-urile  unei vieți pestilențiale, este mult mai vizibilă și chiar mai acroșantă pentru minți tarate și creiere bine și insistent spălate. Din păcate, m-am convins că până și nu puținele „dejecții” mediatice sau mediatizate își au publicul de nișă. Jalnică, împuțită nișă! Menirea unei televiziuni, de-o pildă, ar fi să restrângă această vitrină. Dar asta cere educație și chiar… deontologie. Iar unora chiar le convine situația și „fac totul și chiar mai mult” să o cultive. Dușmanii țării, dinlăuntru sau de aiurea, jubilează, în vreme ce o storc și o vlăguiesc fără rușine, iar ea face eforturi disperate să-și perpetueze fărâma de demnitate și generozitate, de altruism și empatie. „Divide et impera” este lozincă-deviză cu vechi state de serviciu prin istorii potrivnice. („A despărți pentru a împărți”, tălmăcea adagiul latin C.A. Rosetti). Spre râsul curcilor, de n-ar fi de plâns, un lider de partid care a bătut de când a supt primul deț de lapte șaua dezmembrării acestei țări, critica faptul că, nici acum, în anul centenar al Marii Uniri, nu avem un „proiect de țară”, probabil, așa cum ar fi în viziunea sa centripetă. Nu, domnule Hunor, fost ministru al Culturii și al Patrimoniului Național al României – da, al României! -, această țară a fost bine gândită, este fezabilă, nu duce lipsă decât de onestitatea și de recunoștință, nu de proiecte sau studii de fezabilitate demolatoare.

Și mai cred că, fără a ignora putregaiul rezidual, tot mai mulți români continuă să fie oamenii buni, de omenie, purtători de valori morale înalte, chiar dacă aceștia sunt mai puțin vizibili. Și nici nu le place să iasă în față, să se bată cu cărămida în piept sau să-și clameze obsesiv și indecent virtuțile. Observ, în ultima vreme, în timp ce politicienii de pe toate ramurile copacului stufos  numit „democrație” luptă ca niște primate să-și perpetueze poziția la vârful copacului, unde poamele sunt mai mari și mai zemoase, în pofida puținătății cantității de fosfor de care dispun, sporește numărul oamenilor săritori la nevoile vitale, absolut vitale, la limita supraviețuirii, ale semenilor „mai triști ca noi”. Sunt tot mai numeroase și mai diversificate gesturile emoționante, până la lacrimi, ale unor tineri voluntari, care își sacrifică mintea, timpul și chiar banul pentru a șterge lacrimi de pe obrajii îndurerați ai semenilor. Tineri frumoși, inteligenți și demni, capabili să descopere suferința fie în preajma lor de viață, fie în mediul inospitalier al spitalelor, locuri geometrice ale suferinței, dar și în locuri prea îndepărtate de „civilizație”, unde pământul românesc se sfârșește și harta „se agață în cui”. Mă închin în fața unor asemenea gesturi, care mă fac să cred în viitorul acestui neam, în puterea latentă de perpetuare, de supraviețuire peste prezenturi ostile. Este și un gest emoționant de patriotism în ultimă instanță. Că prea abundase post’89 exodul a tot felul de misionari și mercenari cu misii de spionaj sau de devalizare a țării și de tranzacționare a conștiințelor, în expresie valorică derizorie: un pumn de dolari, un pix, un chiștoc de țigară sau niște chiloți second-hand, contravaloarea unui prunc menit să furnizeze organe vitale! Și câte lecții ne mai dădeau, atoateștiutori, în toate domeniile, „stăpâni ai inelelor” democrației autentice și furnizori dezinteresați de „know-how”, inclusiv în materie de… facerea copiilor!

Nu e mai puțin adevărat, receptăm și emoționante și sincere mărturii ale unor oaspeți străini ai țării, personalități de mare notorietate, de la actori celebri la savanți, care își mărturisesc încântarea și admirația pentru acest pământ binecuvântat și pentreu frumusețea omului simplu, așa înrourat, cum i-au sortit nemernici care i-au acaparat vremelnic frâiele țării și i-au deturnat direcția.

Nu în ultimul rând, și oameni cu cheag li se alătură voluntarilor inimoși, dispuși să-și împartă o parte din ceea ce au agonisit, doar ei știu cum, cu zone umane ale durerii sau ale caliciei. Și nevoie există din belșug, inclusiv acolo unde cei datori și plătiți să ajute sunt indolenți sau prea hrăpăreți. Buni samariteni s-au dovedit și unii slujitori ai Bisericii; chiar dacă nu s-au înghesuit prea tare și prea mulți, exemplele de dăruire, acolo unde apar, sunt emoționante și le fac cinste, nederanjați de încremenirea în dogmă a românului, care continuă să susțină că „preoții sunt făcuți să ia, nu să dea!”.

Și pote că e momentul să trecem de la a nega la a afirma. Să căutăm soluții – așa cum fac tinerii mai sus pomeniți – , să renunțăm la frustrări și defulări, la reproșuri și deget întins mereu spre alții. Să nu așteptăm mereu ca altul, cineva, să ne aprindă „luminița de la capătul tunelului”. Fie și bâjbîind prin ceață, să căutăm și să găsim comutatorul spre a face lumină. Trebuie musai să ieșim din paradigma unui stat paternalist, deprinși ca altcineva – cineva! -, de sus să hotărască totul pentru noi. „Totul și chiar mai mult”, că și răul de la același comutator ni se trăgea. A fost și n-a fost tocmai de bun augur. Continuă să stea în picioare și retorica președintelui John Fizgerald Kennedy: „Înainte de a te întreba ce ți-a dat patria, întreabă-te ce i-ai dat tu patriei!”. Anul centenar al Marii Uniri ar fi o oportunitate pentru resetarea opticii, dincolo de retorica patriotardă de doi bani, contraproductivă și chiar destructivă.

Hai, #Liberare!

 

P.s. Să nu credeți că alții, pe alte meridiane, sunt ocoliți de necazuri. În Scoția, un nenorocit de robot tocmai a fost concediat. Fusese angajat ca agent comercial într-un magazin. În fișa postului: să întâmpine clienții cu zâmbet larg, să-i salute, să le strângă mâna, dar nu prea tare. Pe unii îi și îmbrățișa, rostind vorbe calde de bun-venit. Și totuși, nu i-a satisfăcut pe patroni. Nu a primit reclamații, dar, se pare, anvergura zâmbetului era insuficientă. A dat zâmbetul larg pe oftatul adânc…

 

Mihai Suciu

Editorial

Părerologi

 E tot mai dificil pentru românul ce vine din alt veac să țină pasul cu prefacerile în ritm năucitor, inclusiv în plan comunicațional, iar feedback-ul devine imposibil într-o comunicare tot mai tarată de autisme și bruiaje. Noroc că ne sar în ajutor tot soiul de indivizi atot- și atoateștiutori, deși crescuți și formați – sau deformați ! – în același veac nenorocit, XX, dar reformați în vremurile deschise  de  multdisputatul și încă neelucidatul ’89.

Așa se face că, scăpați pe posturi TV în plictisitoare și interminabile talkshow-uri, începute în prime-time, la lăsarea serii, după un bobârnac din partea așa-zisului moderator (de regulă, de durată și acesta, că doară și dânsul trebuie să-și etaleze propria incompetență, cum ar spune Mr. Murphy!), o iau prin păpușoi și încep să bată câmpii: stat paralel, Gogoșarul Traian și Gogoneaua Decebal, din România, Agramații de Sus, proiectul de promisiuni, pardon, Program de Guvernare, educație sexuală și mântuirea Neamului, discriminare și incompetență, patrie și unire prin corupție, procurori, portocale, gogoși, România Eternă și România Altfel. Cum altfel? Înstrăinată, vândut pe doi bani „pămnântul sfânt al scumpei noastre patrii”, 40 %. Deocamdată. Deocamdată, stop-joc! Interesul vestic a trecut de la sol la apă: resursele energetice ale Mării Negre. Încât Marea Neagră e și mai neagră de supărare. Și are dreptate, din moment ce ne oferă generos petrol și gaze, iar noi nu știm exploata decât natul, mărindu-i continuu factura energetică de consum casnic.

Unii își spun analiști. Și sunt atât de valoroși, aducători de rating, încât bramburează, în aceeași seară, de la o televiziune la alta (pe unul l-am surprins chiar pe trei posturi! Izbutise să o depășească și pe eurodeputata Grapini, pe când era mai tânără și tot agramata, dar logoreică! Acolo, la PE, timpul expuneeii, de spiciuială, este strict limitat: li se taie calea la 3 minute), în vreme ce alții adorm pe post în crucea nopții, tot lungind pelteaua verbală. Nu știu cum și dacă sunt remunerați de unele televiziuni falimentare, înglodate în datorii, și nici nu importă. Unii, probabil, își fortifică CV-ul sau câștigă galoane în fața soacrei, ca analistă a analistului. Nu, termenul nu are nicio legătură, în ciuda unei rădăcinuțe asemănătoare, cu adjectivul „anal”, analistul nefiind derivat de la acesta prin afixare (sufixare). Iar analiticul, analiza și familia lor lexicală țin de cap și nu de altă parte, mai rușinoasă și mai de jos, necesară și aceasta, a corpului omenesc. Corect – era să zic „mai corect”! și mă autopropulsam în casta nobilă a agramaților, de la opincă la… Domnul Ministru al Școlilor –  , fie și spre a spulbera echivocul, părerolog. Mă repet, cu uz didactic: inși capabili să divagheze ore în șir despre PSD, rechini, guvernare, opoziție, legile Justiției, babuini, ideogramele chinezilor sau goagoașele indigene. Unii o mai brodesc, te uimesc chiar cu verva perorației și asocierile îndrăznețe, mai rar, cu puterea de penetrare a speței. Alții te enervează, te scot din sărite. Și ce poți ca să faci? Înșfaci telecomanda. Zappezi. Și dai peste o urgie, imagini apocaliptice: violență, inclusive de limbaj, expresii licențioase, nuditate (fără conotații sexuale, da, cel mult cu conotații… politice!), toate cele enumerate și altele scăpate fiind prohibite tânărului vlăstar, îngăduite cel mult sub oblăduire părintescă (de n-or fi prin Spania-Italia!), să nu-l afecteze emoțional. Altă opțiune? Ultima, dacă, seară fiind, ți-ai bifat atribuțiile circumscrise serviciului la bucătărie: să înșfaci o carte din biblioteca personală, dacă mai deții prin casele „minimaliste” așa ceva, Nu  mă refer la cărțile de credit, că nu toți au carte. Cam demodată îndeletnicire „cetitul cărților”, dar fără să-și fi mântuit valoarae de somnifer. Povești de adormit adulții or fi existând ele, dar nu s-a găsit un editor mai empatic să le orânduiască într-o carte cap-coadă.

Asta-i vremea, asta-i țara. Asta:

România este „a tuturor celor care o vor. Ea, de mică, s-a lăsat ușor cucerită, sedusă și abandonată, lăsată fără ceas și palton, operată estetic, ținută ostatică, eliberată și exploatată, arsă cu țigara, epilată definitiv, și cu sufletul în Rai, și cu banii luați. În urma abuzurilor, suferă de sindromul Stockholm: Ce mai vreți și voi de la mine, mă? Unde erați, hipsterilor, când ăștia mă violau și mă mutilau? Ei măcar îmi oferă protecție. Săraca, e tare mișto, e inteligentă, e haioasă și de gașcă, știe să petreacă, n-ai cum să n-o iubești. Mai trebuie doar să învețe să zică și nu”. (Vlad Ioachimescu, într-un interviu de Eugen Istodior).

 

P.s. Într-o dezbatere pe unde radio despre educația sexuală în școală, întrebat dacă guvernanții ar trebui să-și asume obligații și în această chestiune, un cunoscut analist/părerolog mizantrop puncta, indignat: „Ce program?! Ce știu ei?! Or fi pregătiți sexual, dar nu sunt capabili nici să-și înfăptuiască actele sexuale cu poporul”…
Mihai Suciu

 

 

Editorial

Guvern din flori

Savanții săpători susțin contemporaneitatea ghiocelului cu dinozaurul. Numai că, prin hazard, gingașa floare vestitoare a primăverii a supraviețuit cataclismelor climatice, în vreme ce namila și fioroasa fiară botezată dinozaur supraviețuiește doar în cărțile cu povești de speriat pruncii și în unele muzee, mai spațioase, sub formă de schelete sau fragmente de ciolane personale reprezentative.

Așa se face că acum, în miezul iernii, gioceii s-au mai grăbit o dată să ne însenineze cenușiul vieții. Și, ignorate de savanți, îi acompaniază pe tarabele florăreselor tuciurii, la fel de gingașele viorele, supuse unui destin asemănător și încredințate cu aceeași misiune-solie.

Floarea albastru-violet și-a făcut loc nu numai în glastre, ci și în antroponimie. Este nume de botez ce înfrumusețează și parfumează multe familii, nelimitat la florărese sau copile… din flori. În variantă diminutivată, o viorea mai mică, Viorica, va da chiar nume noului Guvern al României: Guvernul Viorica Dăncilă. Este a treia formulă născocită de partidul lui Dragnea în actuala configurație/coaliție. El știe, dar noi nu prea știm, de unde s-a ivit ultima Viorică; negreșit, din atlasul antroponimic al suspomenitului oligarh, sau chiar din colecția personală de personaje feminine care au trecut prin viața sa. Mai știm că vine din baștina bossului, Videle, via Bruxelles, Parlamentul European, unde și-a apoteozat traseul teleormănean. Și, se-nțelege, competentă, ca mai toți politicinii noștri scumpi. Până la proba contrarie. O primă probă în materie de competențe lingvistice (limbi străine, se spune, nu posedă, nu practică), de îndată ce și-a deschis gurița ca nominalizare la funcția de șef al Guvernului, cităm: „Pentru noi este important punerea în practică a programului de guvernare…”. Agramată din prima. Și nu este singurul europarlamentar care se descurcă greu cu limba din dotare… maternă. Nu face excepție nici viitorul dregător al școlilor, uns ca ministru. De-ar fi singurul defect, ar zice unii. Altfel, dotată femeia. Pe fișa de avere figurează și un soț, absolut anonim până acum, retribuit de firmulița la care trudește, OMV Petrom, circa 78.000 euro/an. Puțin, foarte puțin. Alta era situația (financiară) dacă se  juca la ASTRA, ca fotbalist. Să nu mai vorbim de tenis. (Vedeți că o ducem bine, dragi cârcotași?! Prin reprezentanți, da…). Bogat și Guvernul: 28 de portofolii, patru vice și o liotă de secretari de stat prin ministere. S-a dat la întors și programul de guvernare, multe promisiuni electorale fiind glisate spre timpul ce vine sau pur și simplu – mai puțin pur! – uitate.

Experiența tristă a pătimirilor românului ne amintește că nu se face primăvară cu o… viorică. Dar, cu o Viorică, se făcu guvern. Ce, primăvară ne trebuie, nu ne-ajunge o iarnă blândă și lungă? Și-apoi, nu tanti Vio pune de-un (nou) guvern; dl Liviu o pune! Și toți conștientizăm cu mândrie patriotică faptul banal că femeia intră în istorie din clipa învestirii (dumneaei spunea: investirii, deprinsă cu investițiile, nu cu învestirile!). Vrea nu vrea, traversăm un moment de pionierat: prima femeie în fruntea Guvernului României. Jos discriminarea, gata cu misoginismele! O Ana Ipătescu a salvat un guvern provizoriu, dar nu s-a pus în fruntea lui. Și Ana Pauker a trecut razant pe lângă demnitate, ca să ne limităm la doar două Ane, distanțate, evident, de ani lumină, ambele zidite în istoria noastră zbuciumată, ocupând nișe total diferite.

Cade și spusa cu femeia puternică din spatele unui bărbat puternic. În spatele Vioricăi noastre se vede clar mustăcioasa „oață” tip Dragnea, chiar dacă purtătorul ei declara, de Ziua lui Eminescu, la CEPEX-ul omagial, fiind și Ziua Culturii Naționale, că nu se mai bagă, neposedând mână bună, cum s-a dovedit cu ejectările precedente, Grindeanu-Tudose. De nea Tudose se spunea că ar avea ascendent asupra lui Dragnea, nu ne referim la diferența de gabarit, ci la prejudecata că liderul suprem al partidului nu și-ar permite să repete figura Grindeanu deorece s-ar compromite. Uite că o făcu. Nu puțini „martori ai lui Dragnea” chiar  cred gluma cu „mâna moartă”, numai bună să voteze. Zâmbiți, vă rog! Până nu se impozitează…

 

P.s. Știre de prime-time: „De Ziua Mondială a Îmbrățișărilor, pe Valea Prahovei se circulă bară la bară”.

 Păi, nene, ele nu au voie să se îmbrățișeze?!
Mihai Suciu

 

 

Editorial

Poza Ratiu

Naivi din toate zările, treziți-vă!

Am urmărit și eu, ca tot omul, desfășurarea marilor demonstrații de la sfârșitul săptămânii trecute, care, zic unii, au avut loc spontan?! Cum să-i explici unuia care are soluții la orice în lumea asta, de la astrofizică la cultivarea rostopascăi, îl știi doar, este chiar vecinul tău care știe tot…cu ajutorul profesorului…Google!, că în piața publică sunt multe interese și multă manipulare, totul organizat din umbră! Un exemplu doar. Desenul acela cu o mână stilizată, de culoare galbenă, „Toți pentru justiție”, l-am văzut și la Iași, și la Galați, și la Arad, și la Constanța, și la Tg.-Mureș, și la Timișoara, și la…,și la…, în toată țara, adică. Cum naiba or fi apărut astea, simultan, toate la fel(identice), în marile orașe din România?! Stați liniștiți, știu cei interesați cum! Știu și unii TFL-iști, dar și deștepții de serviciu ai neamului!
Unele revendicări ale străzii sunt reale, bine argumentate, însă, din păcate, altele sunt prezentate cu o lupă spartă, cu un scop precis…Păpușarii știu despre ce este vorba.
Ca să înțelegem mai bine „situațiunea”, în cazul că vrem, ar fi bine să ne (re)amintim două afirmații care aparțin unor capete luminate:
1) „Cel ce mărșăluiește vesel în rînd cu trupa, deja și-a câștigat disprețul meu. I s-a dat ditamai creierul din greșeală, din moment ce măduva spinării i-ar fi fost de ajuns”(Albert Einstein).
și 2)  „Singurii oameni care percep întregul tablou sunt cei care ies afară din cadru”(Salman Rushdie).
Naivi din toate zările, treziți-vă!
Comentariile vă aparțin.
Aurel Rațiu

Editorial

 

 

Eminescu să ne judece!

 

                                                   Motto: „Cât vrei să mai furi dom ministru?

                                                                 Uităte-n jur: e sinistru!”

(inscripție pe un gard, Tîrgu-Mureș)

 

Intenționam să scriu despre câini, pe bune. Și nu-i voi uita. Pentru că, în pofida aprecierilor globalizante defăimătoare – unele bine argumentate și motivate, din moment ce neghina s-a amestecat cu grâul curat și în lumea patrupedelor – , nu poți ignora dovezile de devotament până la sacrificiul de sine al câinelui adevărat față de stăpân. Totodată, a nu se uita, nu puține dintre năravurile rele ale câinilor au fost preluate de unele ființe bipede hămesite, nesătule, dincolo de lătrat-mușcat. Așadar, tot despre câini va fi vorba, fără a-i jigni pe cei autentici, născuți… câini.

„Furată, trădată  mereu”, țărișoara, netrebnicia fiind ascunsă pe după sforăitoare declarații de dragoste, fără a putea masca dorința de viol. Interminabile și meschine  revanșe, reglări de conturi de tip mafiot la cotele de sus ale puterii, în vreme ce un individ dezaxat al „sitemului”, bine plătit din banii noștri să ne apere, să ne asigure tihna și pacea, însuși „organul”, cum ar veni, ne violează. La propriu! Este doar un efect al cauzei menționate. Iar ticăloșia este mult mai amplă, mai compelexă, de la incompetență, la apărarea cu orice preț a incompetenței urcate ierahic până la nebănuite niveluri. Un evident spirit gregar, „de gașcă”, acoperă mizerii, ascunzând sub preș gunoaie puturoasae. În ăst-timp, țara este tot mai vulnerabillizată, pradă prea ușoară și prea ieftină pentru tot soiul de aventurieri. Unii demenți chiar cred că totul este marfă, totul este de vânzare. Pare absurd, dar exemplificabil prin indivizi cu nume-prenume și nemăsurată aroganță și sfidare, care, din veniturile de amploiat al acestui stat… „paralel”, și-au cumpărat insule paradisiace și conturi umflate în „paradisuri fiscale”. Nu înainte de a deschide larg porțile țării în fața exodului de creiere autentice, bine propulsate spre refugiu prin măsuri parșive.

Este inutil să te întrebi dacă acești adepți ai filosofiei „trăiește-ți clipa” ar fi, totuși, capabili să emane un proiect de țară, aflată în vizibilă derivă. Așa ceva „nu se există”! Nu posibila nenorocire a țării îi arde, ci umplerea propriului buzunar. Cu rare excepții, se joacă la cacealma. Așa se face că „anul astral 2018” (astral a fost 1918, doamnelor și domnilor!) se va finaliza, mai mult ca sigur, cu chermeze și declarații de dragoste/viol. Și așa vom mai stinge o etapă, fără a ne rușina față de înaintașii care s-au sacrificat pentru o „Românie dodoloață”. Și, apropo de proiecte, cum ne mai îmbătau, mai an, niște infractori numiți miniștri cu master-planuri poliocrome cu autostrăzi și drumuri expres construite cu… markerul și rămase pe hârtie. Cel mult, prin  licitații aranjate, cu studii de fezabilitate gras plătite, expirate și acestea. Din păcate, țara nu este unită nici sub acest aspect, lipsind autostrăzile care să  lege cele trei provincii românești.

În vara trecută, la Universitatea de Vară a „diasporenilor” noștri de la Izvoru Mureșului, am întrebat mai mulți experți (în vorbe) dacă, apropo de visul de reîntregire a țării, prin aducerea Basarabiei Acasă, există un proiect, Adică, un document scris, concret și explicit, așa cum se pretinde la construirea unui șopron sau la înființarea unei ferme de melci sau de urzici. Interlocutorii au încercat să mă aburească cu vorbe și chiar cifre. Că ar exista o masă critică pro-, că așa și pe dincolo. Dar proiect – nema! Ba, unul, mai poet, și-a pus mâna în dreptul inimii personale, unde ar fi scris Proiectul. Am operat o mică rectificare, arătându-i fruntea. Acolo, ar trebui să fie sediul Proiectului!

„A  vorbi despre Basarabia…” Doamne, cât l-a durut pe Mihai Eminescu pământul românesc furat de muscal de dincolo de Prut! Pe mulți dintre noi îi mai doare și azi, deși conștientizăm o realitate dureroasă: mereu va curge un Prut înrte noi, mai mult sau mai puțin tulbure. Chiar și atunci când – dă, Doamne! – râul nu va mai fi hotar prin mijloc de țară, fără a înceta însă să ne despartă. Mereu va fi un Prut între noi. Pentru că „Prutul dintre noi” e… capra vecinului! „Dar am  mai văzut sub soare că în locul dreptății este fdărădelegea și în locul celui cucernic, cel nelegiuit”. (Eclesiatul 13:16)

P.s. „Și floarea teiului e-n toi,

        Furtunile se potoliră,

        Mai freamătă măiastra liră,

        Mai cântă EMINESCU-n noi”

(Victor Eftimiu)

Nu în toți mai rezonează durerea și dorurile lui, „Cel maai chemat s-aline, din toți, și cel mai teafăr”! Nu puțini români îngână alte refrene, ademeniți de cântece de sirenă străine intereselor  neamului…
Mihai Suciu