Tag Archives: editorial

Editorial

Meandrele fărădelegii

 Dacă termenul „lege” continuă să reziste în plan lexical, bine înfipt în fondul principal de cuvinte al limbii străbune (moștenit de la latinescul lex-legis), nu aceeași este soarta antonimului său „fărădelege”, glisat în masa vocabularului, cu notă arhaică. Ca substantiv, acesta din urmă acopere semantic o situație deviantă vizavi de lege. Faptă gravă, condamnată de Justiție și supusă oprobriului public. Sinonim: nelegiuire.

Dura lex, sed lex! – E aspră legea, dar e lege! – exclama străbunul latin. E lege și este necesară într-o societate umană civilizată, cu atât mai mult când își spune și „stat de drept”. Legea trebuie respectată, chiar de nu-ți convine întotdeauna, menită să-i apere pe cei (mai) mulți de cei (mai puțini). Așadar, o lege este elaborată în favoarea majorității. Cel puțin teoretic, din moment ce, nu o dată, „practica ne omoară”.

Așadar, legea este un bun comun, reunindu-ne sub acolada egalității în fața ei, adevăr reverberat de Legea Fundamentală numită Constituție: „Nimeni nu este mai presus de lege!”. Frumos spus, dar… tot teoretic.

Unii încalcă legea voit, alții din ignoranță. Chiar dacă varianta I pare mai gravă, în fața instanței de judecată, vinovăția-nelegiuire estea egală. Dacă ar fi după mine, așa  opta pentru o pedeapsă mai aspră în cazul unui parlamentar care și-a sfidat propria lege decât în cazul unui analfabet. Viața ne spune că, nu o dată, „răsplata” fărădelegii este taman pe dos.

Păsări rare și cei care își recunosc fapta și se autodeclară „gyuilty” în fața instanței. Instinctul de conservare îi face să prefere minciuna, implicit driblarea legii prin varii tertipuri avocățești. Varianta de rezervă a „nevinovaților” penali – fuga pe alte meleaguri, mai tolerante. Fără a nominaliza – cazurile fiind supramediatizate -, remarc faptul (și mai grav!) că aceștia au îndeplinit și demnități înalte în stat sau chiar în magistratură. „Vae victis”! Rămâne de stabilit cine sunt victimele…

Două cazuri pe profilul acestei publicații. Recent, marele sportiv Ilie Năstase, brav general al armatei române, a fost surprins de Rutieră conducând nu o armată de amante, ci o mașină, într-o dimineață a Capitalei… beat mangă! Nici palmaresul sportiv, nici tresele nu i-au impresionat pe oamenii datoriei să-l bage în penal pe sportivul-general. Evident, cu circul de rigoare, ofensarea „organului”, după rețeta unor parlamentari care se cred(eau) deasupra legii, călare pe ea. Nu mă bucură necazul unui semen, chiar l-am chibițat pe inventivul și imprevizibilul tenismen pe arenele celebre ale tenisului, dar una-i una și alta-i alta.

Cu totul alta a fost atitudinea marelui fotbalist Gică Popescu, dând dovadă de caracter, inclusiv în anii de recluziune, „după gratii” cum le place unor confrați mai tineri să puncteze. Păcat că nu a putut privi în ochi și respinge „ochiul dracului”!

Concluzia e că nici funcția sau gradul, nici decorațiile sau conturile tixite nu ar trebui să fie pavăză împotriva fărădelegii. Iar vinovăția o stabilește și o răsplătește specialistul chemat să aplice Legea, numit judecător. Eroarea nu se exclude total nici la acest nivel. Individual sau în grup – complet de judecată -, și magistratul e tot om, neocolit de puseuri sau interpretări subiective. Unii suspecți au plătit chiar cu viața pentru fapte reprobabile nesăvârșite de ei prin „erori judiciare”. În ultimă instanță, tot conștiința decide. Nu știu dacă deontologia judecătorului prevede o „clauză de conștiință”; ziariștii o au, dar câți mai cred în ea?!

 

P.s. Mă întreba un prieten neșofer dacă s-a modificat din nou Codul Rutier, observând că anumite mărci de autoturisme mai simandicoase și mai scumpe – Audi, BMW, – nu mai semnalizează schimbarea benzii de circulație în momentul în care te depășesc și îți țâșnesc în față, „la mustață”. L-am liniștit, asigurându-l că nu le funcționează sistemul de semnalizare. Sau alte sisteme.
Mihai Suciu

 

Editorial

 Acasă, la pușcărie

 „Casa de copii nu-i acasă!”, punea la punct, semantic, lucrurile o reclamă, făcând apel la mila publică spre a le îmbunătăți soarta pruncilor fără  părinți, instituționalizați de un stat incapabil sau prea puțin interesat de soarta acestora. În schimb, același stat are mare grijă pentru soarta pungașilor și a altor categorii de… dăunători social. Ne tot ne urechează tematic și Coana Europa, nespus de sensibilă la bunul trai al proscrișilor, ajunși, din proprie voință, „după gratii”, cum se exprimă unii confrați. Oricum i-ar zice spațiului de recluziune, subvenționații beneficiază de casă-masă, mijloace de culturalizare, inclusiv momente creștinești, recuzita necesară memorării ideilor și chiar a sentimentelor, în vreme ce un un condamnat de talia lui Radu Gyr sau Adrian Marino beneficiau exclusiv de scoarța cerebrală proprie, memorând volume de versuri sau tomuri științifice, urmând a  vedea lumina tiparului după ce redobândeau și ei lumina zilei. Ce să mai vorbim de „beneficiile” ocnei tradiționale!

Cert e că, oricum ai numi-o, pârnaia nu-i acasă! Sau nu era până acum. Nici cea mai focoasă amantă, nici cea mai autoritară nevastă nu a reușit să impună unui bărbat „arestul la domiciliu”. Au reușit tot niște masculi, cu studii juridice „pe puncte” (cum se procura, de pildă, un loden pe la începuturile erei comuniste cu tot felul de penurii! Ori cum ne manipulează acum marile lanțuri de magazine să cumulăm puncte, cumpărând, cumpărând…), licențiați ai unor universități dubioase. Ce le-a trecut prin cap unor legiuitori, numiți și parlamentari: să caute soluții alternative la pușcărie. Motivația ar fi decongestionarea spațiilor concentraționare, insuficiente după pretențiile euro, raportat la puhoiul infracțional devenit fenomen. Parcă nici nu dă bine în CV să nu figureze și o durată „după gratii” sau măcar niște interviuri pe la instanțe. Așa se face că, prefigurându-și viitorul, gânditorii puterii legiuitoare au emanat o amenda(menta)re a legii detenției. „Ia să mai stea domniile lor și acasă! Că prea bramburau prin țară și pe dincolo de dânsa.” Musai să se mai domolească, să li se urce mintea la cap. Măcar o lună. Fie și de miere, de s-o mai găsi…

Așa se face că au pus semnul egalității înte închisoare și… acasă. Adevărul e că s-a cam exagerat și cu acest adverb de loc, transgresat în plan  afectiv, uitând că, strict material, el poate semnifica un palat sau o viloaie, dar și o colibă! Totuși pentru un om normal la cap, este o jignire, o blasfemie. Nu și pentru pricolicii și nicolicii cu coppyright-ul blasfemiei, în dispreț suveran pentru prostime.  Mi se pare o replică „miștocară” la zbaterile (și excesele) DNA, rememorând acel Festival al Cătușelor, ca o Plângere a Româniiei.

Conform prevederilor (fărăde)legii, domnii condamnați la pedepse mai ușoare vor face  bine și se vor închide în casă. Încă nu cunoaștem dacă vor fi supuși sau nu și unor munci domestice specific bărbătești obositoare de către consoarte. Să stai „arestat” în dormitor, sau în living toată ziulica cu berica în fața televizorului, să fumezi. Să-ți bată primăvara în geam cu flori de liliac și să nu poți sări dincolo de ferastră nu-i tocmai ușor, nu-i la îndemâna oricărui muritor. Pentru un lider politic al zilei cuplat cu o jună blondă de 20 de primăveri, e o afacere. Mai mult sau mai puțin curată. Dar pentru creștinul pe care l-a ajuns „nunta de aur” în aceeași formulă-duet?! La carceră sau chiar la ocnă, își mai zbura gândul în stânga-dreapta, pe când la pușcăria de acasă stai locului pe eșichier.

Am mai înțeles că s-a instituit și pușcăria de week-end, dar nu-mi dau seama cum se va rezolva cu spațiul vital. N-ar fi exclus să fie trimiși, în week-end, afară pușcărișii serioși. Nu de alta, dar să nu-și iasă din mână. Mai o tâlhărie cu termen redus, un viol în pripă etc. De râs, nu, de n-ar fi de plâns!

Iar cu alternativele se poate ajunge departe. S-a și ajuns! Prin Costa Rica, Madagascar, Tahiti. Adică au ajuns reprezentanți de-ai noștri inculpați, udre, bice, măzărichi, după ce au servit patria – chiar Justiția Independentă! – cu înaltă demnitate(=funcție!) gras remunerată. Alții s-au oprit mai pe-aproape, prin Sarajevo. Încă în Putere, dar încolțit non-stop de Justiția chioară, Dragnea a fugit până la Ierusalim să o întâlnească pe Viorica sa.

Rememorând, să nu uităm că alternativa nu e descoperire contemporană. Au existat vremuri – O, tempora, o, Moriț! – când puteai trimite înlocuitor la ocnă, iar aparținătorii achitau nota de plată a sejurului la pușcărie. Nu a lipsit nici transpunerea artistică a odiseii pușcăriei: un serial de televiziune interminabil, difuzat în prime-time, „El fugitivo” – „una victima inocente dela Justitia, acusate pur l’asasinato del sua eposa…” evadează și fuge, fuge…  O justiție inclementă e pe urmele lui, pas cu pas, găbjit finalmente, după ce cucerise simpatia fanilor tv, pentru banala culpă de a-și fi ucis soția. Alternative la detenție? Ce-ați zice de o condamnare la o croazieră în jurul lumii, să-i răpună dorul de țară? Sau recluziune într-o bibliotecă, să elaboreze lucrări de geniu, care să le reduca durata detenției… la domiciliu. La restaurant sau pensiuni de lux a devenit banal, loc comun și vulgar. iar biserica, oricum, o iau în derâdere suspușii. Da, ar mai fi și soluția onorabilă și fezabilă: munca efectivă pe șantierele mărețe ale promiselor autostrăzi sau spitale regionale, care nu se văd, dar nu se cade…  atât de jos. Mai bine fără.

Prin colaborare internațională, s-ar putea închiria o pușcărie all inclusiv în Suedia, că tot stau goale, din lipsă de pușcăriași. Trai pe vătrai. Cei translocați nu s-ar mai întoarce veci.

 

P.s. Am văzut-o și pe asta!: managerii spitalelor din țară, stând cuminți la coadă spre a-și face (a li se permite) intrarea la „Victoria”, convocați de premier. Cam cum așteaptă bieții pacienți pe la ușile cabinetelor din spitalelel manageriate de dânșii. Competența s-a văzut din pima: n-or fi aflat „cheia” cu care se dă în lături o ușă-poartă strașnic păzită de un cerber intolerant? Plicul sau, cel puțin, bancnota de 5, doamnelor și domnilor…
Mihai Suciu

 

Editorial

 Credință marketizată

 Invitat într-o emisiune matinală la Radio România Actualități în Săptămâna Patimilor, preotul Alexa Visarion tocmai abordase aspectul comercializării excesive, al marketizării Sfintelor Paște, idee care „mă roade” și pe mine de o vreme. Nu apucase să detalieze și să argumenteze, când primitoarele gazde l-au anunțat că „time is over”! Mărinimoase, i-au mai lăsat părintelui răgaz de o urare specifică, alta decât banala „Paște fericit”. Și ce credeți că a urmat? O reclamă sprințară a bucatelor „tradiționale” specifice sărbătorii: somon fumee, biftek tartar, ouă de struț, salam de urs etc.

Ademeniți de componente ale unei publicități excesive pe toate canalele, Media și ne-Media, scârbiți de altele, care, departe de orice urmă de decență, reverberează cu obstinație amănunte ale unor zone intime (fisuri anale, flatulență, impotență, tampoane igienice, menopauză, senilitate etc. etc.), trebuie să recunoaștem că a crescut nesperat rația de promo-uri injectată în cotidianul nostru. Este cea mai periculoasă formă de manipulare, depășind chiar sfera politicului. Pe lângă forme voalate, subversive, există și obiective concrete, la vedere, slujind acelși scop, departe de nevinovate păcăleli de 1 aprilie. Nu cred că ați ieșit vreodată dintr-un supermarket limitați la eventuala listă cu care ați intrat. Nu ar fi de mirare ca manipularea să fi trecut și dincolo de hotarele lumii pământene. Se spune că, ajunși Dincolo, niște foști pământeni sunt puși să opteze pntru cotinuarea parcursului, oferindu-li-se alternativa: Raiul sau   Infernul. Neinformați, cunoscând doar din auzite cele două „locații” ale Veșniciei, li s-a prezentat un filmuleț „reality” convingător. În Paradis, toate bune și frumoase, dar monotonie, plictiseală. Credincioși înveșmântați în alb, imnuri de slavă – osanale, cete de îngeri plimbându-se încolo și încoace. Altă viață în iad: nici vorbă de clasicele cazane cu smoală, din penurie de combustibil, probabil. În compensație, „cazne” mult mai tentante: cluburi de noapte – Noapte Veșnică! -, bar bine asortat, muzică provocatoare și nelipsitele stripteuze. Fără să ezite, întreg grupul turistic a optat pentru varianta 2. Preluați de ghid, au fost înșfăcați de nișt personaje cu coarne și cu coadă, înarmați cu furci pașnice, și trântiți, în stand-by, în sala cazanelor. Și a caznelor.

Nu așa ne-ați prezentat situația!, au țipat unii mai vocali, speriați de moarte. – Acela a fost promo-ul!, au fost încunoștințați…

Nu ne dezmințim nici în prag de Paște. Prea puțin accent pe semnificațiile sărbătorii, cea mai mare  sărbătoare a Creștinătății. Nu Nașterea Domnului, Crăciunul, fără a-i diminua însemnătatea, ci miracolul Învierii; finalizarea celui mai important „Proiect”, după Facerea lumii și „umanizarea” Pământului, al Marelui Creator al Universului. Ce a făcut creatura cu Creația, e altă poveste. Dar tocmai avalanșa de păcate ale oamenilor l-au determinat pe Dumnezeu să-și jertfească Fiul, trimis în lume „să se nască și să crească, să ne mântuiască”. A izbutit doar parțial, din moment ce păcatul se reeditează de la o generație la alta. Din nefericire, și acum, în prag de Paște, mai toți „formatorii de opinie”, clamează tradiția, în semnificantele ei strict materiale: bucate alese, pensiuni, trasee turistice indigene sau exotice, spectacole, trupe și… trupuri. Rari cei duși la biserică, integrată și aceasta în context turistic, element de acroșaj. Inclusiv Golgota, devenită o haltă în traseul spre Dubai. („Nu mă plângeți pe mine, ci pe voi, pentru că voi nu știți ce vremuri urmează” le consola Iisus, strivit de cruce în vreme ce escalada, chinuit și batjocorit, Golgota, pe femeile care în jeleau).

Toate bune, toate „cool”, prea puține accesibile omului de rând, creștin și truditor. Dar când și unde n-a fost așa?! Diferența e că, în vreme ce unii defilează prin târguri, făcându-și selfi-uri cu nenorociții de miei destinați cuțitului, adevăratul credincios realizează și componenta Sacrificiului, a Jertfei. Pentru el, fără a marca și culinar masa de sărbătoare, după posibilități – și, neabătut,  după întoarcerea de la Biserică! -, mielul nu reprezintă tentație de gurmand, ci simbol al Jertfei Mântuitorului. Tot o luptă pentru putere, tot efect al lăcomiei, crucificarea, la doar 33 de ani a Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos, în urmă cu 2018 ani, pentru a ne recupera Calea, prin Adevăr. De-atunci, numărăm și anii, comensurăm trecerea timpului. Alta numărătoarea, altul ceasornicul. Răul și răutățile în flux continuu ne vămuiesc viața, fără a lipsi nici emoționnte pilde de dăruire, de generozitate umană. Un ciobănaș cu 300 de oi, rămas fără obiect al muncii, pustiite într-un incendiu, a fost uimit de gestul confraților, care au sărit ca unul (dar nu să-l lichideze, precum în baladă!): i-au refăcut turma. Inclusiv proverbialul ministru Daea l-a cadorisit cu un berbec.Veritabilă Anti-Miorița!

Unii nu au înțeles nici după două milenii că „Regele Iudeilor” propunea regilor, fariseilor și poporului un alt tip de societate: Împărăția Cerului. Dar asta presupunea să sacrifici clipa în favoarea Veșniciei. Sigur, nu e tocmai ușor să percepem Infinitul, dotați cu minte, totuși, limitată, fie și având cel mai consistent IQ!

Rămânând în contextul Sărbătorii, să ne împărtășim din Lumina Sfântă a Învierii. Și să nu restrângem generozitatea la o singură zi; să fim buni în toate zilele vieții, nu doar de sărbători. Inclusiv  atunci când turma își alege păstorul pământean vremelnic. Am pus „păstor”, nu „cioban”.

„Licht, merr licht!” era cântecul de lebădă al lui Goethe, după ce parcursese nopți valpurgice și semnase pacte cu necuratul, în nemuritoarea-i operă.

Lumină din Lumina Învierii Mântuitorului să vă călăuzească gândul și fapta, dragi omeni buni!

Hristos a înviat!

  1. s. Despre iepurașul uzurpator și ouăle sale – cu altă ocazie.
    Mihai Suciu

 

Editorial

 Țara, resetată!

 Luați de val, un talaz denigrator și rău intenționat – și, evident, manipulator -, suntem tentați să-i descoperim/născocim tot mai multe defecte Mamei-Țară, pășind involuntar în corul denigratorilor și al dușmanilor ei. Manipulare, da, din moment ce vitrina ticsită cu nenorocire, scursori din underground-urile  unei vieți pestilențiale, este mult mai vizibilă și chiar mai acroșantă pentru minți tarate și creiere bine și insistent spălate. Din păcate, m-am convins că până și nu puținele „dejecții” mediatice sau mediatizate își au publicul de nișă. Jalnică, împuțită nișă! Menirea unei televiziuni, de-o pildă, ar fi să restrângă această vitrină. Dar asta cere educație și chiar… deontologie. Iar unora chiar le convine situația și „fac totul și chiar mai mult” să o cultive. Dușmanii țării, dinlăuntru sau de aiurea, jubilează, în vreme ce o storc și o vlăguiesc fără rușine, iar ea face eforturi disperate să-și perpetueze fărâma de demnitate și generozitate, de altruism și empatie. „Divide et impera” este lozincă-deviză cu vechi state de serviciu prin istorii potrivnice. („A despărți pentru a împărți”, tălmăcea adagiul latin C.A. Rosetti). Spre râsul curcilor, de n-ar fi de plâns, un lider de partid care a bătut de când a supt primul deț de lapte șaua dezmembrării acestei țări, critica faptul că, nici acum, în anul centenar al Marii Uniri, nu avem un „proiect de țară”, probabil, așa cum ar fi în viziunea sa centripetă. Nu, domnule Hunor, fost ministru al Culturii și al Patrimoniului Național al României – da, al României! -, această țară a fost bine gândită, este fezabilă, nu duce lipsă decât de onestitatea și de recunoștință, nu de proiecte sau studii de fezabilitate demolatoare.

Și mai cred că, fără a ignora putregaiul rezidual, tot mai mulți români continuă să fie oamenii buni, de omenie, purtători de valori morale înalte, chiar dacă aceștia sunt mai puțin vizibili. Și nici nu le place să iasă în față, să se bată cu cărămida în piept sau să-și clameze obsesiv și indecent virtuțile. Observ, în ultima vreme, în timp ce politicienii de pe toate ramurile copacului stufos  numit „democrație” luptă ca niște primate să-și perpetueze poziția la vârful copacului, unde poamele sunt mai mari și mai zemoase, în pofida puținătății cantității de fosfor de care dispun, sporește numărul oamenilor săritori la nevoile vitale, absolut vitale, la limita supraviețuirii, ale semenilor „mai triști ca noi”. Sunt tot mai numeroase și mai diversificate gesturile emoționante, până la lacrimi, ale unor tineri voluntari, care își sacrifică mintea, timpul și chiar banul pentru a șterge lacrimi de pe obrajii îndurerați ai semenilor. Tineri frumoși, inteligenți și demni, capabili să descopere suferința fie în preajma lor de viață, fie în mediul inospitalier al spitalelor, locuri geometrice ale suferinței, dar și în locuri prea îndepărtate de „civilizație”, unde pământul românesc se sfârșește și harta „se agață în cui”. Mă închin în fața unor asemenea gesturi, care mă fac să cred în viitorul acestui neam, în puterea latentă de perpetuare, de supraviețuire peste prezenturi ostile. Este și un gest emoționant de patriotism în ultimă instanță. Că prea abundase post’89 exodul a tot felul de misionari și mercenari cu misii de spionaj sau de devalizare a țării și de tranzacționare a conștiințelor, în expresie valorică derizorie: un pumn de dolari, un pix, un chiștoc de țigară sau niște chiloți second-hand, contravaloarea unui prunc menit să furnizeze organe vitale! Și câte lecții ne mai dădeau, atoateștiutori, în toate domeniile, „stăpâni ai inelelor” democrației autentice și furnizori dezinteresați de „know-how”, inclusiv în materie de… facerea copiilor!

Nu e mai puțin adevărat, receptăm și emoționante și sincere mărturii ale unor oaspeți străini ai țării, personalități de mare notorietate, de la actori celebri la savanți, care își mărturisesc încântarea și admirația pentru acest pământ binecuvântat și pentreu frumusețea omului simplu, așa înrourat, cum i-au sortit nemernici care i-au acaparat vremelnic frâiele țării și i-au deturnat direcția.

Nu în ultimul rând, și oameni cu cheag li se alătură voluntarilor inimoși, dispuși să-și împartă o parte din ceea ce au agonisit, doar ei știu cum, cu zone umane ale durerii sau ale caliciei. Și nevoie există din belșug, inclusiv acolo unde cei datori și plătiți să ajute sunt indolenți sau prea hrăpăreți. Buni samariteni s-au dovedit și unii slujitori ai Bisericii; chiar dacă nu s-au înghesuit prea tare și prea mulți, exemplele de dăruire, acolo unde apar, sunt emoționante și le fac cinste, nederanjați de încremenirea în dogmă a românului, care continuă să susțină că „preoții sunt făcuți să ia, nu să dea!”.

Și pote că e momentul să trecem de la a nega la a afirma. Să căutăm soluții – așa cum fac tinerii mai sus pomeniți – , să renunțăm la frustrări și defulări, la reproșuri și deget întins mereu spre alții. Să nu așteptăm mereu ca altul, cineva, să ne aprindă „luminița de la capătul tunelului”. Fie și bâjbîind prin ceață, să căutăm și să găsim comutatorul spre a face lumină. Trebuie musai să ieșim din paradigma unui stat paternalist, deprinși ca altcineva – cineva! -, de sus să hotărască totul pentru noi. „Totul și chiar mai mult”, că și răul de la același comutator ni se trăgea. A fost și n-a fost tocmai de bun augur. Continuă să stea în picioare și retorica președintelui John Fizgerald Kennedy: „Înainte de a te întreba ce ți-a dat patria, întreabă-te ce i-ai dat tu patriei!”. Anul centenar al Marii Uniri ar fi o oportunitate pentru resetarea opticii, dincolo de retorica patriotardă de doi bani, contraproductivă și chiar destructivă.

Hai, #Liberare!

 

P.s. Să nu credeți că alții, pe alte meridiane, sunt ocoliți de necazuri. În Scoția, un nenorocit de robot tocmai a fost concediat. Fusese angajat ca agent comercial într-un magazin. În fișa postului: să întâmpine clienții cu zâmbet larg, să-i salute, să le strângă mâna, dar nu prea tare. Pe unii îi și îmbrățișa, rostind vorbe calde de bun-venit. Și totuși, nu i-a satisfăcut pe patroni. Nu a primit reclamații, dar, se pare, anvergura zâmbetului era insuficientă. A dat zâmbetul larg pe oftatul adânc…

 

Mihai Suciu

Editorial

Părerologi

 E tot mai dificil pentru românul ce vine din alt veac să țină pasul cu prefacerile în ritm năucitor, inclusiv în plan comunicațional, iar feedback-ul devine imposibil într-o comunicare tot mai tarată de autisme și bruiaje. Noroc că ne sar în ajutor tot soiul de indivizi atot- și atoateștiutori, deși crescuți și formați – sau deformați ! – în același veac nenorocit, XX, dar reformați în vremurile deschise  de  multdisputatul și încă neelucidatul ’89.

Așa se face că, scăpați pe posturi TV în plictisitoare și interminabile talkshow-uri, începute în prime-time, la lăsarea serii, după un bobârnac din partea așa-zisului moderator (de regulă, de durată și acesta, că doară și dânsul trebuie să-și etaleze propria incompetență, cum ar spune Mr. Murphy!), o iau prin păpușoi și încep să bată câmpii: stat paralel, Gogoșarul Traian și Gogoneaua Decebal, din România, Agramații de Sus, proiectul de promisiuni, pardon, Program de Guvernare, educație sexuală și mântuirea Neamului, discriminare și incompetență, patrie și unire prin corupție, procurori, portocale, gogoși, România Eternă și România Altfel. Cum altfel? Înstrăinată, vândut pe doi bani „pămnântul sfânt al scumpei noastre patrii”, 40 %. Deocamdată. Deocamdată, stop-joc! Interesul vestic a trecut de la sol la apă: resursele energetice ale Mării Negre. Încât Marea Neagră e și mai neagră de supărare. Și are dreptate, din moment ce ne oferă generos petrol și gaze, iar noi nu știm exploata decât natul, mărindu-i continuu factura energetică de consum casnic.

Unii își spun analiști. Și sunt atât de valoroși, aducători de rating, încât bramburează, în aceeași seară, de la o televiziune la alta (pe unul l-am surprins chiar pe trei posturi! Izbutise să o depășească și pe eurodeputata Grapini, pe când era mai tânără și tot agramata, dar logoreică! Acolo, la PE, timpul expuneeii, de spiciuială, este strict limitat: li se taie calea la 3 minute), în vreme ce alții adorm pe post în crucea nopții, tot lungind pelteaua verbală. Nu știu cum și dacă sunt remunerați de unele televiziuni falimentare, înglodate în datorii, și nici nu importă. Unii, probabil, își fortifică CV-ul sau câștigă galoane în fața soacrei, ca analistă a analistului. Nu, termenul nu are nicio legătură, în ciuda unei rădăcinuțe asemănătoare, cu adjectivul „anal”, analistul nefiind derivat de la acesta prin afixare (sufixare). Iar analiticul, analiza și familia lor lexicală țin de cap și nu de altă parte, mai rușinoasă și mai de jos, necesară și aceasta, a corpului omenesc. Corect – era să zic „mai corect”! și mă autopropulsam în casta nobilă a agramaților, de la opincă la… Domnul Ministru al Școlilor –  , fie și spre a spulbera echivocul, părerolog. Mă repet, cu uz didactic: inși capabili să divagheze ore în șir despre PSD, rechini, guvernare, opoziție, legile Justiției, babuini, ideogramele chinezilor sau goagoașele indigene. Unii o mai brodesc, te uimesc chiar cu verva perorației și asocierile îndrăznețe, mai rar, cu puterea de penetrare a speței. Alții te enervează, te scot din sărite. Și ce poți ca să faci? Înșfaci telecomanda. Zappezi. Și dai peste o urgie, imagini apocaliptice: violență, inclusive de limbaj, expresii licențioase, nuditate (fără conotații sexuale, da, cel mult cu conotații… politice!), toate cele enumerate și altele scăpate fiind prohibite tânărului vlăstar, îngăduite cel mult sub oblăduire părintescă (de n-or fi prin Spania-Italia!), să nu-l afecteze emoțional. Altă opțiune? Ultima, dacă, seară fiind, ți-ai bifat atribuțiile circumscrise serviciului la bucătărie: să înșfaci o carte din biblioteca personală, dacă mai deții prin casele „minimaliste” așa ceva, Nu  mă refer la cărțile de credit, că nu toți au carte. Cam demodată îndeletnicire „cetitul cărților”, dar fără să-și fi mântuit valoarae de somnifer. Povești de adormit adulții or fi existând ele, dar nu s-a găsit un editor mai empatic să le orânduiască într-o carte cap-coadă.

Asta-i vremea, asta-i țara. Asta:

România este „a tuturor celor care o vor. Ea, de mică, s-a lăsat ușor cucerită, sedusă și abandonată, lăsată fără ceas și palton, operată estetic, ținută ostatică, eliberată și exploatată, arsă cu țigara, epilată definitiv, și cu sufletul în Rai, și cu banii luați. În urma abuzurilor, suferă de sindromul Stockholm: Ce mai vreți și voi de la mine, mă? Unde erați, hipsterilor, când ăștia mă violau și mă mutilau? Ei măcar îmi oferă protecție. Săraca, e tare mișto, e inteligentă, e haioasă și de gașcă, știe să petreacă, n-ai cum să n-o iubești. Mai trebuie doar să învețe să zică și nu”. (Vlad Ioachimescu, într-un interviu de Eugen Istodior).

 

P.s. Într-o dezbatere pe unde radio despre educația sexuală în școală, întrebat dacă guvernanții ar trebui să-și asume obligații și în această chestiune, un cunoscut analist/părerolog mizantrop puncta, indignat: „Ce program?! Ce știu ei?! Or fi pregătiți sexual, dar nu sunt capabili nici să-și înfăptuiască actele sexuale cu poporul”…
Mihai Suciu

 

 

Editorial

Guvern din flori

Savanții săpători susțin contemporaneitatea ghiocelului cu dinozaurul. Numai că, prin hazard, gingașa floare vestitoare a primăverii a supraviețuit cataclismelor climatice, în vreme ce namila și fioroasa fiară botezată dinozaur supraviețuiește doar în cărțile cu povești de speriat pruncii și în unele muzee, mai spațioase, sub formă de schelete sau fragmente de ciolane personale reprezentative.

Așa se face că acum, în miezul iernii, gioceii s-au mai grăbit o dată să ne însenineze cenușiul vieții. Și, ignorate de savanți, îi acompaniază pe tarabele florăreselor tuciurii, la fel de gingașele viorele, supuse unui destin asemănător și încredințate cu aceeași misiune-solie.

Floarea albastru-violet și-a făcut loc nu numai în glastre, ci și în antroponimie. Este nume de botez ce înfrumusețează și parfumează multe familii, nelimitat la florărese sau copile… din flori. În variantă diminutivată, o viorea mai mică, Viorica, va da chiar nume noului Guvern al României: Guvernul Viorica Dăncilă. Este a treia formulă născocită de partidul lui Dragnea în actuala configurație/coaliție. El știe, dar noi nu prea știm, de unde s-a ivit ultima Viorică; negreșit, din atlasul antroponimic al suspomenitului oligarh, sau chiar din colecția personală de personaje feminine care au trecut prin viața sa. Mai știm că vine din baștina bossului, Videle, via Bruxelles, Parlamentul European, unde și-a apoteozat traseul teleormănean. Și, se-nțelege, competentă, ca mai toți politicinii noștri scumpi. Până la proba contrarie. O primă probă în materie de competențe lingvistice (limbi străine, se spune, nu posedă, nu practică), de îndată ce și-a deschis gurița ca nominalizare la funcția de șef al Guvernului, cităm: „Pentru noi este important punerea în practică a programului de guvernare…”. Agramată din prima. Și nu este singurul europarlamentar care se descurcă greu cu limba din dotare… maternă. Nu face excepție nici viitorul dregător al școlilor, uns ca ministru. De-ar fi singurul defect, ar zice unii. Altfel, dotată femeia. Pe fișa de avere figurează și un soț, absolut anonim până acum, retribuit de firmulița la care trudește, OMV Petrom, circa 78.000 euro/an. Puțin, foarte puțin. Alta era situația (financiară) dacă se  juca la ASTRA, ca fotbalist. Să nu mai vorbim de tenis. (Vedeți că o ducem bine, dragi cârcotași?! Prin reprezentanți, da…). Bogat și Guvernul: 28 de portofolii, patru vice și o liotă de secretari de stat prin ministere. S-a dat la întors și programul de guvernare, multe promisiuni electorale fiind glisate spre timpul ce vine sau pur și simplu – mai puțin pur! – uitate.

Experiența tristă a pătimirilor românului ne amintește că nu se face primăvară cu o… viorică. Dar, cu o Viorică, se făcu guvern. Ce, primăvară ne trebuie, nu ne-ajunge o iarnă blândă și lungă? Și-apoi, nu tanti Vio pune de-un (nou) guvern; dl Liviu o pune! Și toți conștientizăm cu mândrie patriotică faptul banal că femeia intră în istorie din clipa învestirii (dumneaei spunea: investirii, deprinsă cu investițiile, nu cu învestirile!). Vrea nu vrea, traversăm un moment de pionierat: prima femeie în fruntea Guvernului României. Jos discriminarea, gata cu misoginismele! O Ana Ipătescu a salvat un guvern provizoriu, dar nu s-a pus în fruntea lui. Și Ana Pauker a trecut razant pe lângă demnitate, ca să ne limităm la doar două Ane, distanțate, evident, de ani lumină, ambele zidite în istoria noastră zbuciumată, ocupând nișe total diferite.

Cade și spusa cu femeia puternică din spatele unui bărbat puternic. În spatele Vioricăi noastre se vede clar mustăcioasa „oață” tip Dragnea, chiar dacă purtătorul ei declara, de Ziua lui Eminescu, la CEPEX-ul omagial, fiind și Ziua Culturii Naționale, că nu se mai bagă, neposedând mână bună, cum s-a dovedit cu ejectările precedente, Grindeanu-Tudose. De nea Tudose se spunea că ar avea ascendent asupra lui Dragnea, nu ne referim la diferența de gabarit, ci la prejudecata că liderul suprem al partidului nu și-ar permite să repete figura Grindeanu deorece s-ar compromite. Uite că o făcu. Nu puțini „martori ai lui Dragnea” chiar  cred gluma cu „mâna moartă”, numai bună să voteze. Zâmbiți, vă rog! Până nu se impozitează…

 

P.s. Știre de prime-time: „De Ziua Mondială a Îmbrățișărilor, pe Valea Prahovei se circulă bară la bară”.

 Păi, nene, ele nu au voie să se îmbrățișeze?!
Mihai Suciu

 

 

Editorial

Poza Ratiu

Naivi din toate zările, treziți-vă!

Am urmărit și eu, ca tot omul, desfășurarea marilor demonstrații de la sfârșitul săptămânii trecute, care, zic unii, au avut loc spontan?! Cum să-i explici unuia care are soluții la orice în lumea asta, de la astrofizică la cultivarea rostopascăi, îl știi doar, este chiar vecinul tău care știe tot…cu ajutorul profesorului…Google!, că în piața publică sunt multe interese și multă manipulare, totul organizat din umbră! Un exemplu doar. Desenul acela cu o mână stilizată, de culoare galbenă, „Toți pentru justiție”, l-am văzut și la Iași, și la Galați, și la Arad, și la Constanța, și la Tg.-Mureș, și la Timișoara, și la…,și la…, în toată țara, adică. Cum naiba or fi apărut astea, simultan, toate la fel(identice), în marile orașe din România?! Stați liniștiți, știu cei interesați cum! Știu și unii TFL-iști, dar și deștepții de serviciu ai neamului!
Unele revendicări ale străzii sunt reale, bine argumentate, însă, din păcate, altele sunt prezentate cu o lupă spartă, cu un scop precis…Păpușarii știu despre ce este vorba.
Ca să înțelegem mai bine „situațiunea”, în cazul că vrem, ar fi bine să ne (re)amintim două afirmații care aparțin unor capete luminate:
1) „Cel ce mărșăluiește vesel în rînd cu trupa, deja și-a câștigat disprețul meu. I s-a dat ditamai creierul din greșeală, din moment ce măduva spinării i-ar fi fost de ajuns”(Albert Einstein).
și 2)  „Singurii oameni care percep întregul tablou sunt cei care ies afară din cadru”(Salman Rushdie).
Naivi din toate zările, treziți-vă!
Comentariile vă aparțin.
Aurel Rațiu

Editorial

 

 

Eminescu să ne judece!

 

                                                   Motto: „Cât vrei să mai furi dom ministru?

                                                                 Uităte-n jur: e sinistru!”

(inscripție pe un gard, Tîrgu-Mureș)

 

Intenționam să scriu despre câini, pe bune. Și nu-i voi uita. Pentru că, în pofida aprecierilor globalizante defăimătoare – unele bine argumentate și motivate, din moment ce neghina s-a amestecat cu grâul curat și în lumea patrupedelor – , nu poți ignora dovezile de devotament până la sacrificiul de sine al câinelui adevărat față de stăpân. Totodată, a nu se uita, nu puține dintre năravurile rele ale câinilor au fost preluate de unele ființe bipede hămesite, nesătule, dincolo de lătrat-mușcat. Așadar, tot despre câini va fi vorba, fără a-i jigni pe cei autentici, născuți… câini.

„Furată, trădată  mereu”, țărișoara, netrebnicia fiind ascunsă pe după sforăitoare declarații de dragoste, fără a putea masca dorința de viol. Interminabile și meschine  revanșe, reglări de conturi de tip mafiot la cotele de sus ale puterii, în vreme ce un individ dezaxat al „sitemului”, bine plătit din banii noștri să ne apere, să ne asigure tihna și pacea, însuși „organul”, cum ar veni, ne violează. La propriu! Este doar un efect al cauzei menționate. Iar ticăloșia este mult mai amplă, mai compelexă, de la incompetență, la apărarea cu orice preț a incompetenței urcate ierahic până la nebănuite niveluri. Un evident spirit gregar, „de gașcă”, acoperă mizerii, ascunzând sub preș gunoaie puturoasae. În ăst-timp, țara este tot mai vulnerabillizată, pradă prea ușoară și prea ieftină pentru tot soiul de aventurieri. Unii demenți chiar cred că totul este marfă, totul este de vânzare. Pare absurd, dar exemplificabil prin indivizi cu nume-prenume și nemăsurată aroganță și sfidare, care, din veniturile de amploiat al acestui stat… „paralel”, și-au cumpărat insule paradisiace și conturi umflate în „paradisuri fiscale”. Nu înainte de a deschide larg porțile țării în fața exodului de creiere autentice, bine propulsate spre refugiu prin măsuri parșive.

Este inutil să te întrebi dacă acești adepți ai filosofiei „trăiește-ți clipa” ar fi, totuși, capabili să emane un proiect de țară, aflată în vizibilă derivă. Așa ceva „nu se există”! Nu posibila nenorocire a țării îi arde, ci umplerea propriului buzunar. Cu rare excepții, se joacă la cacealma. Așa se face că „anul astral 2018” (astral a fost 1918, doamnelor și domnilor!) se va finaliza, mai mult ca sigur, cu chermeze și declarații de dragoste/viol. Și așa vom mai stinge o etapă, fără a ne rușina față de înaintașii care s-au sacrificat pentru o „Românie dodoloață”. Și, apropo de proiecte, cum ne mai îmbătau, mai an, niște infractori numiți miniștri cu master-planuri poliocrome cu autostrăzi și drumuri expres construite cu… markerul și rămase pe hârtie. Cel mult, prin  licitații aranjate, cu studii de fezabilitate gras plătite, expirate și acestea. Din păcate, țara nu este unită nici sub acest aspect, lipsind autostrăzile care să  lege cele trei provincii românești.

În vara trecută, la Universitatea de Vară a „diasporenilor” noștri de la Izvoru Mureșului, am întrebat mai mulți experți (în vorbe) dacă, apropo de visul de reîntregire a țării, prin aducerea Basarabiei Acasă, există un proiect, Adică, un document scris, concret și explicit, așa cum se pretinde la construirea unui șopron sau la înființarea unei ferme de melci sau de urzici. Interlocutorii au încercat să mă aburească cu vorbe și chiar cifre. Că ar exista o masă critică pro-, că așa și pe dincolo. Dar proiect – nema! Ba, unul, mai poet, și-a pus mâna în dreptul inimii personale, unde ar fi scris Proiectul. Am operat o mică rectificare, arătându-i fruntea. Acolo, ar trebui să fie sediul Proiectului!

„A  vorbi despre Basarabia…” Doamne, cât l-a durut pe Mihai Eminescu pământul românesc furat de muscal de dincolo de Prut! Pe mulți dintre noi îi mai doare și azi, deși conștientizăm o realitate dureroasă: mereu va curge un Prut înrte noi, mai mult sau mai puțin tulbure. Chiar și atunci când – dă, Doamne! – râul nu va mai fi hotar prin mijloc de țară, fără a înceta însă să ne despartă. Mereu va fi un Prut între noi. Pentru că „Prutul dintre noi” e… capra vecinului! „Dar am  mai văzut sub soare că în locul dreptății este fdărădelegea și în locul celui cucernic, cel nelegiuit”. (Eclesiatul 13:16)

P.s. „Și floarea teiului e-n toi,

        Furtunile se potoliră,

        Mai freamătă măiastra liră,

        Mai cântă EMINESCU-n noi”

(Victor Eftimiu)

Nu în toți mai rezonează durerea și dorurile lui, „Cel maai chemat s-aline, din toți, și cel mai teafăr”! Nu puțini români îngână alte refrene, ademeniți de cântece de sirenă străine intereselor  neamului…
Mihai Suciu