Tag Archives: editorial

Editorial

Mihai S. 2

Meandrele fărădelegii

 Dacă termenul „lege” continuă să reziste în plan lexical, bine înfipt în fondul principal de cuvinte al limbii străbune (moștenit de la latinescul lex-legis), nu aceeași este soarta antonimului său „fărădelege”, glisat în masa vocabularului, cu notă arhaică. Ca substantiv, acesta din urmă acopere semantic o situație deviantă vizavi de lege. Faptă gravă, condamnată de Justiție și supusă oprobriului public. Sinonim: nelegiuire.

Dura lex, sed lex! – E aspră legea, dar e lege! – exclama străbunul latin. E lege și este necesară într-o societate umană civilizată, cu atât mai mult când își spune și „stat de drept”. Legea trebuie respectată, chiar de nu-ți convine întotdeauna, menită să-i apere pe cei (mai) mulți de cei (mai puțini). Așadar, o lege este elaborată în favoarea majorității. Cel puțin teoretic, din moment ce, nu o dată, „practica ne omoară”.

Așadar, legea este un bun comun, reunindu-ne sub acolada egalității în fața ei, adevăr reverberat de Legea Fundamentală numită Constituție: „Nimeni nu este mai presus de lege!”. Frumos spus, dar… tot teoretic.

Unii încalcă legea voit, alții din ignoranță. Chiar dacă varianta I pare mai gravă, în fața instanței de judecată, vinovăția-nelegiuire estea egală. Dacă ar fi după mine, așa  opta pentru o pedeapsă mai aspră în cazul unui parlamentar care și-a sfidat propria lege decât în cazul unui analfabet. Viața ne spune că, nu o dată, „răsplata” fărădelegii este taman pe dos.

Păsări rare și cei care își recunosc fapta și se autodeclară „gyuilty” în fața instanței. Instinctul de conservare îi face să prefere minciuna, implicit driblarea legii prin varii tertipuri avocățești. Varianta de rezervă a „nevinovaților” penali – fuga pe alte meleaguri, mai tolerante. Fără a nominaliza – cazurile fiind supramediatizate -, remarc faptul (și mai grav!) că aceștia au îndeplinit și demnități înalte în stat sau chiar în magistratură. „Vae victis”! Rămâne de stabilit cine sunt victimele…

Două cazuri pe profilul acestei publicații. Recent, marele sportiv Ilie Năstase, brav general al armatei române, a fost surprins de Rutieră conducând nu o armată de amante, ci o mașină, într-o dimineață a Capitalei… beat mangă! Nici palmaresul sportiv, nici tresele nu i-au impresionat pe oamenii datoriei să-l bage în penal pe sportivul-general. Evident, cu circul de rigoare, ofensarea „organului”, după rețeta unor parlamentari care se cred(eau) deasupra legii, călare pe ea. Nu mă bucură necazul unui semen, chiar l-am chibițat pe inventivul și imprevizibilul tenismen pe arenele celebre ale tenisului, dar una-i una și alta-i alta.

Cu totul alta a fost atitudinea marelui fotbalist Gică Popescu, dând dovadă de caracter, inclusiv în anii de recluziune, „după gratii” cum le place unor confrați mai tineri să puncteze. Păcat că nu a putut privi în ochi și respinge „ochiul dracului”!

Concluzia e că nici funcția sau gradul, nici decorațiile sau conturile tixite nu ar trebui să fie pavăză împotriva fărădelegii. Iar vinovăția o stabilește și o răsplătește specialistul chemat să aplice Legea, numit judecător. Eroarea nu se exclude total nici la acest nivel. Individual sau în grup – complet de judecată -, și magistratul e tot om, neocolit de puseuri sau interpretări subiective. Unii suspecți au plătit chiar cu viața pentru fapte reprobabile nesăvârșite de ei prin „erori judiciare”. În ultimă instanță, tot conștiința decide. Nu știu dacă deontologia judecătorului prevede o „clauză de conștiință”; ziariștii o au, dar câți mai cred în ea?!

 

P.s. Mă întreba un prieten neșofer dacă s-a modificat din nou Codul Rutier, observând că anumite mărci de autoturisme mai simandicoase și mai scumpe – Audi, BMW, – nu mai semnalizează schimbarea benzii de circulație în momentul în care te depășesc și îți țâșnesc în față, „la mustață”. L-am liniștit, asigurându-l că nu le funcționează sistemul de semnalizare. Sau alte sisteme.
Mihai Suciu

 

Editorial

Mihai S. 2

 Acasă, la pușcărie

 „Casa de copii nu-i acasă!”, punea la punct, semantic, lucrurile o reclamă, făcând apel la mila publică spre a le îmbunătăți soarta pruncilor fără  părinți, instituționalizați de un stat incapabil sau prea puțin interesat de soarta acestora. În schimb, același stat are mare grijă pentru soarta pungașilor și a altor categorii de… dăunători social. Ne tot ne urechează tematic și Coana Europa, nespus de sensibilă la bunul trai al proscrișilor, ajunși, din proprie voință, „după gratii”, cum se exprimă unii confrați. Oricum i-ar zice spațiului de recluziune, subvenționații beneficiază de casă-masă, mijloace de culturalizare, inclusiv momente creștinești, recuzita necesară memorării ideilor și chiar a sentimentelor, în vreme ce un un condamnat de talia lui Radu Gyr sau Adrian Marino beneficiau exclusiv de scoarța cerebrală proprie, memorând volume de versuri sau tomuri științifice, urmând a  vedea lumina tiparului după ce redobândeau și ei lumina zilei. Ce să mai vorbim de „beneficiile” ocnei tradiționale!

Cert e că, oricum ai numi-o, pârnaia nu-i acasă! Sau nu era până acum. Nici cea mai focoasă amantă, nici cea mai autoritară nevastă nu a reușit să impună unui bărbat „arestul la domiciliu”. Au reușit tot niște masculi, cu studii juridice „pe puncte” (cum se procura, de pildă, un loden pe la începuturile erei comuniste cu tot felul de penurii! Ori cum ne manipulează acum marile lanțuri de magazine să cumulăm puncte, cumpărând, cumpărând…), licențiați ai unor universități dubioase. Ce le-a trecut prin cap unor legiuitori, numiți și parlamentari: să caute soluții alternative la pușcărie. Motivația ar fi decongestionarea spațiilor concentraționare, insuficiente după pretențiile euro, raportat la puhoiul infracțional devenit fenomen. Parcă nici nu dă bine în CV să nu figureze și o durată „după gratii” sau măcar niște interviuri pe la instanțe. Așa se face că, prefigurându-și viitorul, gânditorii puterii legiuitoare au emanat o amenda(menta)re a legii detenției. „Ia să mai stea domniile lor și acasă! Că prea bramburau prin țară și pe dincolo de dânsa.” Musai să se mai domolească, să li se urce mintea la cap. Măcar o lună. Fie și de miere, de s-o mai găsi…

Așa se face că au pus semnul egalității înte închisoare și… acasă. Adevărul e că s-a cam exagerat și cu acest adverb de loc, transgresat în plan  afectiv, uitând că, strict material, el poate semnifica un palat sau o viloaie, dar și o colibă! Totuși pentru un om normal la cap, este o jignire, o blasfemie. Nu și pentru pricolicii și nicolicii cu coppyright-ul blasfemiei, în dispreț suveran pentru prostime.  Mi se pare o replică „miștocară” la zbaterile (și excesele) DNA, rememorând acel Festival al Cătușelor, ca o Plângere a Româniiei.

Conform prevederilor (fărăde)legii, domnii condamnați la pedepse mai ușoare vor face  bine și se vor închide în casă. Încă nu cunoaștem dacă vor fi supuși sau nu și unor munci domestice specific bărbătești obositoare de către consoarte. Să stai „arestat” în dormitor, sau în living toată ziulica cu berica în fața televizorului, să fumezi. Să-ți bată primăvara în geam cu flori de liliac și să nu poți sări dincolo de ferastră nu-i tocmai ușor, nu-i la îndemâna oricărui muritor. Pentru un lider politic al zilei cuplat cu o jună blondă de 20 de primăveri, e o afacere. Mai mult sau mai puțin curată. Dar pentru creștinul pe care l-a ajuns „nunta de aur” în aceeași formulă-duet?! La carceră sau chiar la ocnă, își mai zbura gândul în stânga-dreapta, pe când la pușcăria de acasă stai locului pe eșichier.

Am mai înțeles că s-a instituit și pușcăria de week-end, dar nu-mi dau seama cum se va rezolva cu spațiul vital. N-ar fi exclus să fie trimiși, în week-end, afară pușcărișii serioși. Nu de alta, dar să nu-și iasă din mână. Mai o tâlhărie cu termen redus, un viol în pripă etc. De râs, nu, de n-ar fi de plâns!

Iar cu alternativele se poate ajunge departe. S-a și ajuns! Prin Costa Rica, Madagascar, Tahiti. Adică au ajuns reprezentanți de-ai noștri inculpați, udre, bice, măzărichi, după ce au servit patria – chiar Justiția Independentă! – cu înaltă demnitate(=funcție!) gras remunerată. Alții s-au oprit mai pe-aproape, prin Sarajevo. Încă în Putere, dar încolțit non-stop de Justiția chioară, Dragnea a fugit până la Ierusalim să o întâlnească pe Viorica sa.

Rememorând, să nu uităm că alternativa nu e descoperire contemporană. Au existat vremuri – O, tempora, o, Moriț! – când puteai trimite înlocuitor la ocnă, iar aparținătorii achitau nota de plată a sejurului la pușcărie. Nu a lipsit nici transpunerea artistică a odiseii pușcăriei: un serial de televiziune interminabil, difuzat în prime-time, „El fugitivo” – „una victima inocente dela Justitia, acusate pur l’asasinato del sua eposa…” evadează și fuge, fuge…  O justiție inclementă e pe urmele lui, pas cu pas, găbjit finalmente, după ce cucerise simpatia fanilor tv, pentru banala culpă de a-și fi ucis soția. Alternative la detenție? Ce-ați zice de o condamnare la o croazieră în jurul lumii, să-i răpună dorul de țară? Sau recluziune într-o bibliotecă, să elaboreze lucrări de geniu, care să le reduca durata detenției… la domiciliu. La restaurant sau pensiuni de lux a devenit banal, loc comun și vulgar. iar biserica, oricum, o iau în derâdere suspușii. Da, ar mai fi și soluția onorabilă și fezabilă: munca efectivă pe șantierele mărețe ale promiselor autostrăzi sau spitale regionale, care nu se văd, dar nu se cade…  atât de jos. Mai bine fără.

Prin colaborare internațională, s-ar putea închiria o pușcărie all inclusiv în Suedia, că tot stau goale, din lipsă de pușcăriași. Trai pe vătrai. Cei translocați nu s-ar mai întoarce veci.

 

P.s. Am văzut-o și pe asta!: managerii spitalelor din țară, stând cuminți la coadă spre a-și face (a li se permite) intrarea la „Victoria”, convocați de premier. Cam cum așteaptă bieții pacienți pe la ușile cabinetelor din spitalelel manageriate de dânșii. Competența s-a văzut din pima: n-or fi aflat „cheia” cu care se dă în lături o ușă-poartă strașnic păzită de un cerber intolerant? Plicul sau, cel puțin, bancnota de 5, doamnelor și domnilor…
Mihai Suciu

 

Editorial

Mihai S. 2

 Credință marketizată

 Invitat într-o emisiune matinală la Radio România Actualități în Săptămâna Patimilor, preotul Alexa Visarion tocmai abordase aspectul comercializării excesive, al marketizării Sfintelor Paște, idee care „mă roade” și pe mine de o vreme. Nu apucase să detalieze și să argumenteze, când primitoarele gazde l-au anunțat că „time is over”! Mărinimoase, i-au mai lăsat părintelui răgaz de o urare specifică, alta decât banala „Paște fericit”. Și ce credeți că a urmat? O reclamă sprințară a bucatelor „tradiționale” specifice sărbătorii: somon fumee, biftek tartar, ouă de struț, salam de urs etc.

Ademeniți de componente ale unei publicități excesive pe toate canalele, Media și ne-Media, scârbiți de altele, care, departe de orice urmă de decență, reverberează cu obstinație amănunte ale unor zone intime (fisuri anale, flatulență, impotență, tampoane igienice, menopauză, senilitate etc. etc.), trebuie să recunoaștem că a crescut nesperat rația de promo-uri injectată în cotidianul nostru. Este cea mai periculoasă formă de manipulare, depășind chiar sfera politicului. Pe lângă forme voalate, subversive, există și obiective concrete, la vedere, slujind acelși scop, departe de nevinovate păcăleli de 1 aprilie. Nu cred că ați ieșit vreodată dintr-un supermarket limitați la eventuala listă cu care ați intrat. Nu ar fi de mirare ca manipularea să fi trecut și dincolo de hotarele lumii pământene. Se spune că, ajunși Dincolo, niște foști pământeni sunt puși să opteze pntru cotinuarea parcursului, oferindu-li-se alternativa: Raiul sau   Infernul. Neinformați, cunoscând doar din auzite cele două „locații” ale Veșniciei, li s-a prezentat un filmuleț „reality” convingător. În Paradis, toate bune și frumoase, dar monotonie, plictiseală. Credincioși înveșmântați în alb, imnuri de slavă – osanale, cete de îngeri plimbându-se încolo și încoace. Altă viață în iad: nici vorbă de clasicele cazane cu smoală, din penurie de combustibil, probabil. În compensație, „cazne” mult mai tentante: cluburi de noapte – Noapte Veșnică! -, bar bine asortat, muzică provocatoare și nelipsitele stripteuze. Fără să ezite, întreg grupul turistic a optat pentru varianta 2. Preluați de ghid, au fost înșfăcați de nișt personaje cu coarne și cu coadă, înarmați cu furci pașnice, și trântiți, în stand-by, în sala cazanelor. Și a caznelor.

Nu așa ne-ați prezentat situația!, au țipat unii mai vocali, speriați de moarte. – Acela a fost promo-ul!, au fost încunoștințați…

Nu ne dezmințim nici în prag de Paște. Prea puțin accent pe semnificațiile sărbătorii, cea mai mare  sărbătoare a Creștinătății. Nu Nașterea Domnului, Crăciunul, fără a-i diminua însemnătatea, ci miracolul Învierii; finalizarea celui mai important „Proiect”, după Facerea lumii și „umanizarea” Pământului, al Marelui Creator al Universului. Ce a făcut creatura cu Creația, e altă poveste. Dar tocmai avalanșa de păcate ale oamenilor l-au determinat pe Dumnezeu să-și jertfească Fiul, trimis în lume „să se nască și să crească, să ne mântuiască”. A izbutit doar parțial, din moment ce păcatul se reeditează de la o generație la alta. Din nefericire, și acum, în prag de Paște, mai toți „formatorii de opinie”, clamează tradiția, în semnificantele ei strict materiale: bucate alese, pensiuni, trasee turistice indigene sau exotice, spectacole, trupe și… trupuri. Rari cei duși la biserică, integrată și aceasta în context turistic, element de acroșaj. Inclusiv Golgota, devenită o haltă în traseul spre Dubai. („Nu mă plângeți pe mine, ci pe voi, pentru că voi nu știți ce vremuri urmează” le consola Iisus, strivit de cruce în vreme ce escalada, chinuit și batjocorit, Golgota, pe femeile care în jeleau).

Toate bune, toate „cool”, prea puține accesibile omului de rând, creștin și truditor. Dar când și unde n-a fost așa?! Diferența e că, în vreme ce unii defilează prin târguri, făcându-și selfi-uri cu nenorociții de miei destinați cuțitului, adevăratul credincios realizează și componenta Sacrificiului, a Jertfei. Pentru el, fără a marca și culinar masa de sărbătoare, după posibilități – și, neabătut,  după întoarcerea de la Biserică! -, mielul nu reprezintă tentație de gurmand, ci simbol al Jertfei Mântuitorului. Tot o luptă pentru putere, tot efect al lăcomiei, crucificarea, la doar 33 de ani a Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos, în urmă cu 2018 ani, pentru a ne recupera Calea, prin Adevăr. De-atunci, numărăm și anii, comensurăm trecerea timpului. Alta numărătoarea, altul ceasornicul. Răul și răutățile în flux continuu ne vămuiesc viața, fără a lipsi nici emoționnte pilde de dăruire, de generozitate umană. Un ciobănaș cu 300 de oi, rămas fără obiect al muncii, pustiite într-un incendiu, a fost uimit de gestul confraților, care au sărit ca unul (dar nu să-l lichideze, precum în baladă!): i-au refăcut turma. Inclusiv proverbialul ministru Daea l-a cadorisit cu un berbec.Veritabilă Anti-Miorița!

Unii nu au înțeles nici după două milenii că „Regele Iudeilor” propunea regilor, fariseilor și poporului un alt tip de societate: Împărăția Cerului. Dar asta presupunea să sacrifici clipa în favoarea Veșniciei. Sigur, nu e tocmai ușor să percepem Infinitul, dotați cu minte, totuși, limitată, fie și având cel mai consistent IQ!

Rămânând în contextul Sărbătorii, să ne împărtășim din Lumina Sfântă a Învierii. Și să nu restrângem generozitatea la o singură zi; să fim buni în toate zilele vieții, nu doar de sărbători. Inclusiv  atunci când turma își alege păstorul pământean vremelnic. Am pus „păstor”, nu „cioban”.

„Licht, merr licht!” era cântecul de lebădă al lui Goethe, după ce parcursese nopți valpurgice și semnase pacte cu necuratul, în nemuritoarea-i operă.

Lumină din Lumina Învierii Mântuitorului să vă călăuzească gândul și fapta, dragi omeni buni!

Hristos a înviat!

  1. s. Despre iepurașul uzurpator și ouăle sale – cu altă ocazie.
    Mihai Suciu

 

Editorial

Mihai S. 2

 Țara, resetată!

 Luați de val, un talaz denigrator și rău intenționat – și, evident, manipulator -, suntem tentați să-i descoperim/născocim tot mai multe defecte Mamei-Țară, pășind involuntar în corul denigratorilor și al dușmanilor ei. Manipulare, da, din moment ce vitrina ticsită cu nenorocire, scursori din underground-urile  unei vieți pestilențiale, este mult mai vizibilă și chiar mai acroșantă pentru minți tarate și creiere bine și insistent spălate. Din păcate, m-am convins că până și nu puținele „dejecții” mediatice sau mediatizate își au publicul de nișă. Jalnică, împuțită nișă! Menirea unei televiziuni, de-o pildă, ar fi să restrângă această vitrină. Dar asta cere educație și chiar… deontologie. Iar unora chiar le convine situația și „fac totul și chiar mai mult” să o cultive. Dușmanii țării, dinlăuntru sau de aiurea, jubilează, în vreme ce o storc și o vlăguiesc fără rușine, iar ea face eforturi disperate să-și perpetueze fărâma de demnitate și generozitate, de altruism și empatie. „Divide et impera” este lozincă-deviză cu vechi state de serviciu prin istorii potrivnice. („A despărți pentru a împărți”, tălmăcea adagiul latin C.A. Rosetti). Spre râsul curcilor, de n-ar fi de plâns, un lider de partid care a bătut de când a supt primul deț de lapte șaua dezmembrării acestei țări, critica faptul că, nici acum, în anul centenar al Marii Uniri, nu avem un „proiect de țară”, probabil, așa cum ar fi în viziunea sa centripetă. Nu, domnule Hunor, fost ministru al Culturii și al Patrimoniului Național al României – da, al României! -, această țară a fost bine gândită, este fezabilă, nu duce lipsă decât de onestitatea și de recunoștință, nu de proiecte sau studii de fezabilitate demolatoare.

Și mai cred că, fără a ignora putregaiul rezidual, tot mai mulți români continuă să fie oamenii buni, de omenie, purtători de valori morale înalte, chiar dacă aceștia sunt mai puțin vizibili. Și nici nu le place să iasă în față, să se bată cu cărămida în piept sau să-și clameze obsesiv și indecent virtuțile. Observ, în ultima vreme, în timp ce politicienii de pe toate ramurile copacului stufos  numit „democrație” luptă ca niște primate să-și perpetueze poziția la vârful copacului, unde poamele sunt mai mari și mai zemoase, în pofida puținătății cantității de fosfor de care dispun, sporește numărul oamenilor săritori la nevoile vitale, absolut vitale, la limita supraviețuirii, ale semenilor „mai triști ca noi”. Sunt tot mai numeroase și mai diversificate gesturile emoționante, până la lacrimi, ale unor tineri voluntari, care își sacrifică mintea, timpul și chiar banul pentru a șterge lacrimi de pe obrajii îndurerați ai semenilor. Tineri frumoși, inteligenți și demni, capabili să descopere suferința fie în preajma lor de viață, fie în mediul inospitalier al spitalelor, locuri geometrice ale suferinței, dar și în locuri prea îndepărtate de „civilizație”, unde pământul românesc se sfârșește și harta „se agață în cui”. Mă închin în fața unor asemenea gesturi, care mă fac să cred în viitorul acestui neam, în puterea latentă de perpetuare, de supraviețuire peste prezenturi ostile. Este și un gest emoționant de patriotism în ultimă instanță. Că prea abundase post’89 exodul a tot felul de misionari și mercenari cu misii de spionaj sau de devalizare a țării și de tranzacționare a conștiințelor, în expresie valorică derizorie: un pumn de dolari, un pix, un chiștoc de țigară sau niște chiloți second-hand, contravaloarea unui prunc menit să furnizeze organe vitale! Și câte lecții ne mai dădeau, atoateștiutori, în toate domeniile, „stăpâni ai inelelor” democrației autentice și furnizori dezinteresați de „know-how”, inclusiv în materie de… facerea copiilor!

Nu e mai puțin adevărat, receptăm și emoționante și sincere mărturii ale unor oaspeți străini ai țării, personalități de mare notorietate, de la actori celebri la savanți, care își mărturisesc încântarea și admirația pentru acest pământ binecuvântat și pentreu frumusețea omului simplu, așa înrourat, cum i-au sortit nemernici care i-au acaparat vremelnic frâiele țării și i-au deturnat direcția.

Nu în ultimul rând, și oameni cu cheag li se alătură voluntarilor inimoși, dispuși să-și împartă o parte din ceea ce au agonisit, doar ei știu cum, cu zone umane ale durerii sau ale caliciei. Și nevoie există din belșug, inclusiv acolo unde cei datori și plătiți să ajute sunt indolenți sau prea hrăpăreți. Buni samariteni s-au dovedit și unii slujitori ai Bisericii; chiar dacă nu s-au înghesuit prea tare și prea mulți, exemplele de dăruire, acolo unde apar, sunt emoționante și le fac cinste, nederanjați de încremenirea în dogmă a românului, care continuă să susțină că „preoții sunt făcuți să ia, nu să dea!”.

Și pote că e momentul să trecem de la a nega la a afirma. Să căutăm soluții – așa cum fac tinerii mai sus pomeniți – , să renunțăm la frustrări și defulări, la reproșuri și deget întins mereu spre alții. Să nu așteptăm mereu ca altul, cineva, să ne aprindă „luminița de la capătul tunelului”. Fie și bâjbîind prin ceață, să căutăm și să găsim comutatorul spre a face lumină. Trebuie musai să ieșim din paradigma unui stat paternalist, deprinși ca altcineva – cineva! -, de sus să hotărască totul pentru noi. „Totul și chiar mai mult”, că și răul de la același comutator ni se trăgea. A fost și n-a fost tocmai de bun augur. Continuă să stea în picioare și retorica președintelui John Fizgerald Kennedy: „Înainte de a te întreba ce ți-a dat patria, întreabă-te ce i-ai dat tu patriei!”. Anul centenar al Marii Uniri ar fi o oportunitate pentru resetarea opticii, dincolo de retorica patriotardă de doi bani, contraproductivă și chiar destructivă.

Hai, #Liberare!

 

P.s. Să nu credeți că alții, pe alte meridiane, sunt ocoliți de necazuri. În Scoția, un nenorocit de robot tocmai a fost concediat. Fusese angajat ca agent comercial într-un magazin. În fișa postului: să întâmpine clienții cu zâmbet larg, să-i salute, să le strângă mâna, dar nu prea tare. Pe unii îi și îmbrățișa, rostind vorbe calde de bun-venit. Și totuși, nu i-a satisfăcut pe patroni. Nu a primit reclamații, dar, se pare, anvergura zâmbetului era insuficientă. A dat zâmbetul larg pe oftatul adânc…

 

Mihai Suciu

Editorial

Mihai S. 2

Părerologi

 E tot mai dificil pentru românul ce vine din alt veac să țină pasul cu prefacerile în ritm năucitor, inclusiv în plan comunicațional, iar feedback-ul devine imposibil într-o comunicare tot mai tarată de autisme și bruiaje. Noroc că ne sar în ajutor tot soiul de indivizi atot- și atoateștiutori, deși crescuți și formați – sau deformați ! – în același veac nenorocit, XX, dar reformați în vremurile deschise  de  multdisputatul și încă neelucidatul ’89.

Așa se face că, scăpați pe posturi TV în plictisitoare și interminabile talkshow-uri, începute în prime-time, la lăsarea serii, după un bobârnac din partea așa-zisului moderator (de regulă, de durată și acesta, că doară și dânsul trebuie să-și etaleze propria incompetență, cum ar spune Mr. Murphy!), o iau prin păpușoi și încep să bată câmpii: stat paralel, Gogoșarul Traian și Gogoneaua Decebal, din România, Agramații de Sus, proiectul de promisiuni, pardon, Program de Guvernare, educație sexuală și mântuirea Neamului, discriminare și incompetență, patrie și unire prin corupție, procurori, portocale, gogoși, România Eternă și România Altfel. Cum altfel? Înstrăinată, vândut pe doi bani „pămnântul sfânt al scumpei noastre patrii”, 40 %. Deocamdată. Deocamdată, stop-joc! Interesul vestic a trecut de la sol la apă: resursele energetice ale Mării Negre. Încât Marea Neagră e și mai neagră de supărare. Și are dreptate, din moment ce ne oferă generos petrol și gaze, iar noi nu știm exploata decât natul, mărindu-i continuu factura energetică de consum casnic.

Unii își spun analiști. Și sunt atât de valoroși, aducători de rating, încât bramburează, în aceeași seară, de la o televiziune la alta (pe unul l-am surprins chiar pe trei posturi! Izbutise să o depășească și pe eurodeputata Grapini, pe când era mai tânără și tot agramata, dar logoreică! Acolo, la PE, timpul expuneeii, de spiciuială, este strict limitat: li se taie calea la 3 minute), în vreme ce alții adorm pe post în crucea nopții, tot lungind pelteaua verbală. Nu știu cum și dacă sunt remunerați de unele televiziuni falimentare, înglodate în datorii, și nici nu importă. Unii, probabil, își fortifică CV-ul sau câștigă galoane în fața soacrei, ca analistă a analistului. Nu, termenul nu are nicio legătură, în ciuda unei rădăcinuțe asemănătoare, cu adjectivul „anal”, analistul nefiind derivat de la acesta prin afixare (sufixare). Iar analiticul, analiza și familia lor lexicală țin de cap și nu de altă parte, mai rușinoasă și mai de jos, necesară și aceasta, a corpului omenesc. Corect – era să zic „mai corect”! și mă autopropulsam în casta nobilă a agramaților, de la opincă la… Domnul Ministru al Școlilor –  , fie și spre a spulbera echivocul, părerolog. Mă repet, cu uz didactic: inși capabili să divagheze ore în șir despre PSD, rechini, guvernare, opoziție, legile Justiției, babuini, ideogramele chinezilor sau goagoașele indigene. Unii o mai brodesc, te uimesc chiar cu verva perorației și asocierile îndrăznețe, mai rar, cu puterea de penetrare a speței. Alții te enervează, te scot din sărite. Și ce poți ca să faci? Înșfaci telecomanda. Zappezi. Și dai peste o urgie, imagini apocaliptice: violență, inclusive de limbaj, expresii licențioase, nuditate (fără conotații sexuale, da, cel mult cu conotații… politice!), toate cele enumerate și altele scăpate fiind prohibite tânărului vlăstar, îngăduite cel mult sub oblăduire părintescă (de n-or fi prin Spania-Italia!), să nu-l afecteze emoțional. Altă opțiune? Ultima, dacă, seară fiind, ți-ai bifat atribuțiile circumscrise serviciului la bucătărie: să înșfaci o carte din biblioteca personală, dacă mai deții prin casele „minimaliste” așa ceva, Nu  mă refer la cărțile de credit, că nu toți au carte. Cam demodată îndeletnicire „cetitul cărților”, dar fără să-și fi mântuit valoarae de somnifer. Povești de adormit adulții or fi existând ele, dar nu s-a găsit un editor mai empatic să le orânduiască într-o carte cap-coadă.

Asta-i vremea, asta-i țara. Asta:

România este „a tuturor celor care o vor. Ea, de mică, s-a lăsat ușor cucerită, sedusă și abandonată, lăsată fără ceas și palton, operată estetic, ținută ostatică, eliberată și exploatată, arsă cu țigara, epilată definitiv, și cu sufletul în Rai, și cu banii luați. În urma abuzurilor, suferă de sindromul Stockholm: Ce mai vreți și voi de la mine, mă? Unde erați, hipsterilor, când ăștia mă violau și mă mutilau? Ei măcar îmi oferă protecție. Săraca, e tare mișto, e inteligentă, e haioasă și de gașcă, știe să petreacă, n-ai cum să n-o iubești. Mai trebuie doar să învețe să zică și nu”. (Vlad Ioachimescu, într-un interviu de Eugen Istodior).

 

P.s. Într-o dezbatere pe unde radio despre educația sexuală în școală, întrebat dacă guvernanții ar trebui să-și asume obligații și în această chestiune, un cunoscut analist/părerolog mizantrop puncta, indignat: „Ce program?! Ce știu ei?! Or fi pregătiți sexual, dar nu sunt capabili nici să-și înfăptuiască actele sexuale cu poporul”…
Mihai Suciu

 

 

Editorial

Mihai S. 2

Guvern din flori

Savanții săpători susțin contemporaneitatea ghiocelului cu dinozaurul. Numai că, prin hazard, gingașa floare vestitoare a primăverii a supraviețuit cataclismelor climatice, în vreme ce namila și fioroasa fiară botezată dinozaur supraviețuiește doar în cărțile cu povești de speriat pruncii și în unele muzee, mai spațioase, sub formă de schelete sau fragmente de ciolane personale reprezentative.

Așa se face că acum, în miezul iernii, gioceii s-au mai grăbit o dată să ne însenineze cenușiul vieții. Și, ignorate de savanți, îi acompaniază pe tarabele florăreselor tuciurii, la fel de gingașele viorele, supuse unui destin asemănător și încredințate cu aceeași misiune-solie.

Floarea albastru-violet și-a făcut loc nu numai în glastre, ci și în antroponimie. Este nume de botez ce înfrumusețează și parfumează multe familii, nelimitat la florărese sau copile… din flori. În variantă diminutivată, o viorea mai mică, Viorica, va da chiar nume noului Guvern al României: Guvernul Viorica Dăncilă. Este a treia formulă născocită de partidul lui Dragnea în actuala configurație/coaliție. El știe, dar noi nu prea știm, de unde s-a ivit ultima Viorică; negreșit, din atlasul antroponimic al suspomenitului oligarh, sau chiar din colecția personală de personaje feminine care au trecut prin viața sa. Mai știm că vine din baștina bossului, Videle, via Bruxelles, Parlamentul European, unde și-a apoteozat traseul teleormănean. Și, se-nțelege, competentă, ca mai toți politicinii noștri scumpi. Până la proba contrarie. O primă probă în materie de competențe lingvistice (limbi străine, se spune, nu posedă, nu practică), de îndată ce și-a deschis gurița ca nominalizare la funcția de șef al Guvernului, cităm: „Pentru noi este important punerea în practică a programului de guvernare…”. Agramată din prima. Și nu este singurul europarlamentar care se descurcă greu cu limba din dotare… maternă. Nu face excepție nici viitorul dregător al școlilor, uns ca ministru. De-ar fi singurul defect, ar zice unii. Altfel, dotată femeia. Pe fișa de avere figurează și un soț, absolut anonim până acum, retribuit de firmulița la care trudește, OMV Petrom, circa 78.000 euro/an. Puțin, foarte puțin. Alta era situația (financiară) dacă se  juca la ASTRA, ca fotbalist. Să nu mai vorbim de tenis. (Vedeți că o ducem bine, dragi cârcotași?! Prin reprezentanți, da…). Bogat și Guvernul: 28 de portofolii, patru vice și o liotă de secretari de stat prin ministere. S-a dat la întors și programul de guvernare, multe promisiuni electorale fiind glisate spre timpul ce vine sau pur și simplu – mai puțin pur! – uitate.

Experiența tristă a pătimirilor românului ne amintește că nu se face primăvară cu o… viorică. Dar, cu o Viorică, se făcu guvern. Ce, primăvară ne trebuie, nu ne-ajunge o iarnă blândă și lungă? Și-apoi, nu tanti Vio pune de-un (nou) guvern; dl Liviu o pune! Și toți conștientizăm cu mândrie patriotică faptul banal că femeia intră în istorie din clipa învestirii (dumneaei spunea: investirii, deprinsă cu investițiile, nu cu învestirile!). Vrea nu vrea, traversăm un moment de pionierat: prima femeie în fruntea Guvernului României. Jos discriminarea, gata cu misoginismele! O Ana Ipătescu a salvat un guvern provizoriu, dar nu s-a pus în fruntea lui. Și Ana Pauker a trecut razant pe lângă demnitate, ca să ne limităm la doar două Ane, distanțate, evident, de ani lumină, ambele zidite în istoria noastră zbuciumată, ocupând nișe total diferite.

Cade și spusa cu femeia puternică din spatele unui bărbat puternic. În spatele Vioricăi noastre se vede clar mustăcioasa „oață” tip Dragnea, chiar dacă purtătorul ei declara, de Ziua lui Eminescu, la CEPEX-ul omagial, fiind și Ziua Culturii Naționale, că nu se mai bagă, neposedând mână bună, cum s-a dovedit cu ejectările precedente, Grindeanu-Tudose. De nea Tudose se spunea că ar avea ascendent asupra lui Dragnea, nu ne referim la diferența de gabarit, ci la prejudecata că liderul suprem al partidului nu și-ar permite să repete figura Grindeanu deorece s-ar compromite. Uite că o făcu. Nu puțini „martori ai lui Dragnea” chiar  cred gluma cu „mâna moartă”, numai bună să voteze. Zâmbiți, vă rog! Până nu se impozitează…

 

P.s. Știre de prime-time: „De Ziua Mondială a Îmbrățișărilor, pe Valea Prahovei se circulă bară la bară”.

 Păi, nene, ele nu au voie să se îmbrățișeze?!
Mihai Suciu

 

 

Editorial

Poza Ratiu

Naivi din toate zările, treziți-vă!

Am urmărit și eu, ca tot omul, desfășurarea marilor demonstrații de la sfârșitul săptămânii trecute, care, zic unii, au avut loc spontan?! Cum să-i explici unuia care are soluții la orice în lumea asta, de la astrofizică la cultivarea rostopascăi, îl știi doar, este chiar vecinul tău care știe tot…cu ajutorul profesorului…Google!, că în piața publică sunt multe interese și multă manipulare, totul organizat din umbră! Un exemplu doar. Desenul acela cu o mână stilizată, de culoare galbenă, „Toți pentru justiție”, l-am văzut și la Iași, și la Galați, și la Arad, și la Constanța, și la Tg.-Mureș, și la Timișoara, și la…,și la…, în toată țara, adică. Cum naiba or fi apărut astea, simultan, toate la fel(identice), în marile orașe din România?! Stați liniștiți, știu cei interesați cum! Știu și unii TFL-iști, dar și deștepții de serviciu ai neamului!
Unele revendicări ale străzii sunt reale, bine argumentate, însă, din păcate, altele sunt prezentate cu o lupă spartă, cu un scop precis…Păpușarii știu despre ce este vorba.
Ca să înțelegem mai bine „situațiunea”, în cazul că vrem, ar fi bine să ne (re)amintim două afirmații care aparțin unor capete luminate:
1) „Cel ce mărșăluiește vesel în rînd cu trupa, deja și-a câștigat disprețul meu. I s-a dat ditamai creierul din greșeală, din moment ce măduva spinării i-ar fi fost de ajuns”(Albert Einstein).
și 2)  „Singurii oameni care percep întregul tablou sunt cei care ies afară din cadru”(Salman Rushdie).
Naivi din toate zările, treziți-vă!
Comentariile vă aparțin.
Aurel Rațiu

Editorial

Mihai S. 2

 

 

Eminescu să ne judece!

 

                                                   Motto: „Cât vrei să mai furi dom ministru?

                                                                 Uităte-n jur: e sinistru!”

(inscripție pe un gard, Tîrgu-Mureș)

 

Intenționam să scriu despre câini, pe bune. Și nu-i voi uita. Pentru că, în pofida aprecierilor globalizante defăimătoare – unele bine argumentate și motivate, din moment ce neghina s-a amestecat cu grâul curat și în lumea patrupedelor – , nu poți ignora dovezile de devotament până la sacrificiul de sine al câinelui adevărat față de stăpân. Totodată, a nu se uita, nu puține dintre năravurile rele ale câinilor au fost preluate de unele ființe bipede hămesite, nesătule, dincolo de lătrat-mușcat. Așadar, tot despre câini va fi vorba, fără a-i jigni pe cei autentici, născuți… câini.

„Furată, trădată  mereu”, țărișoara, netrebnicia fiind ascunsă pe după sforăitoare declarații de dragoste, fără a putea masca dorința de viol. Interminabile și meschine  revanșe, reglări de conturi de tip mafiot la cotele de sus ale puterii, în vreme ce un individ dezaxat al „sitemului”, bine plătit din banii noștri să ne apere, să ne asigure tihna și pacea, însuși „organul”, cum ar veni, ne violează. La propriu! Este doar un efect al cauzei menționate. Iar ticăloșia este mult mai amplă, mai compelexă, de la incompetență, la apărarea cu orice preț a incompetenței urcate ierahic până la nebănuite niveluri. Un evident spirit gregar, „de gașcă”, acoperă mizerii, ascunzând sub preș gunoaie puturoasae. În ăst-timp, țara este tot mai vulnerabillizată, pradă prea ușoară și prea ieftină pentru tot soiul de aventurieri. Unii demenți chiar cred că totul este marfă, totul este de vânzare. Pare absurd, dar exemplificabil prin indivizi cu nume-prenume și nemăsurată aroganță și sfidare, care, din veniturile de amploiat al acestui stat… „paralel”, și-au cumpărat insule paradisiace și conturi umflate în „paradisuri fiscale”. Nu înainte de a deschide larg porțile țării în fața exodului de creiere autentice, bine propulsate spre refugiu prin măsuri parșive.

Este inutil să te întrebi dacă acești adepți ai filosofiei „trăiește-ți clipa” ar fi, totuși, capabili să emane un proiect de țară, aflată în vizibilă derivă. Așa ceva „nu se există”! Nu posibila nenorocire a țării îi arde, ci umplerea propriului buzunar. Cu rare excepții, se joacă la cacealma. Așa se face că „anul astral 2018” (astral a fost 1918, doamnelor și domnilor!) se va finaliza, mai mult ca sigur, cu chermeze și declarații de dragoste/viol. Și așa vom mai stinge o etapă, fără a ne rușina față de înaintașii care s-au sacrificat pentru o „Românie dodoloață”. Și, apropo de proiecte, cum ne mai îmbătau, mai an, niște infractori numiți miniștri cu master-planuri poliocrome cu autostrăzi și drumuri expres construite cu… markerul și rămase pe hârtie. Cel mult, prin  licitații aranjate, cu studii de fezabilitate gras plătite, expirate și acestea. Din păcate, țara nu este unită nici sub acest aspect, lipsind autostrăzile care să  lege cele trei provincii românești.

În vara trecută, la Universitatea de Vară a „diasporenilor” noștri de la Izvoru Mureșului, am întrebat mai mulți experți (în vorbe) dacă, apropo de visul de reîntregire a țării, prin aducerea Basarabiei Acasă, există un proiect, Adică, un document scris, concret și explicit, așa cum se pretinde la construirea unui șopron sau la înființarea unei ferme de melci sau de urzici. Interlocutorii au încercat să mă aburească cu vorbe și chiar cifre. Că ar exista o masă critică pro-, că așa și pe dincolo. Dar proiect – nema! Ba, unul, mai poet, și-a pus mâna în dreptul inimii personale, unde ar fi scris Proiectul. Am operat o mică rectificare, arătându-i fruntea. Acolo, ar trebui să fie sediul Proiectului!

„A  vorbi despre Basarabia…” Doamne, cât l-a durut pe Mihai Eminescu pământul românesc furat de muscal de dincolo de Prut! Pe mulți dintre noi îi mai doare și azi, deși conștientizăm o realitate dureroasă: mereu va curge un Prut înrte noi, mai mult sau mai puțin tulbure. Chiar și atunci când – dă, Doamne! – râul nu va mai fi hotar prin mijloc de țară, fără a înceta însă să ne despartă. Mereu va fi un Prut între noi. Pentru că „Prutul dintre noi” e… capra vecinului! „Dar am  mai văzut sub soare că în locul dreptății este fdărădelegea și în locul celui cucernic, cel nelegiuit”. (Eclesiatul 13:16)

P.s. „Și floarea teiului e-n toi,

        Furtunile se potoliră,

        Mai freamătă măiastra liră,

        Mai cântă EMINESCU-n noi”

(Victor Eftimiu)

Nu în toți mai rezonează durerea și dorurile lui, „Cel maai chemat s-aline, din toți, și cel mai teafăr”! Nu puțini români îngână alte refrene, ademeniți de cântece de sirenă străine intereselor  neamului…
Mihai Suciu

 

Editorial

Mihai S. 2

Colindăm, colindăm…

În zdroaba după cele necesare și nenecesare pentru pregătirea minuțioasă a „exceselor alimentaro-bahice întru disconfort digestiv”, cu numărul de apel al SMURD-ului, 112,  pe locul icoanelor, uităm „fondul” sfintei sărbători: ce semnifică, de fapt, Crăciunul. Nu este cea mai mare sărbătoare creștinească de peste an, cum se exprimă unii ignoranți pe diferite canale. Deși eveniment crucial Nașterea Domnului Iisus Hristos, pruncul-miracol, pe care ”Tatăl    l-a trimis în lume / să se nască și să crească, să ne mântuiască”, momentul suprem convertit în cea mai mare sărbătoare îl reprezintă Învierea Domnului, Sfintele Paște. Probă că și postul Crăciunului, una dintre componentele pregătirii creștinului pentru adevărata sărbătoare, este mai puțin sever decât al Paștelor. Mai mult, unii, încă nedecontaminați de reziduri ideologice toxice, contimuă să împodobească „pomul de iarnă”și nu Bradul de Crăciun – un obicei frumos, tradiționalizat, fără a avea sorginte creștină, brodând povești frumoase și generoase cu Moșul (în care nu prea mai cred nici pruncuții, dar îl speculează, știu ei de ce!). Iar tinerii – „viitorul națiunii însuși”, cum îi definea, agramat, șeful statului scos din istorie și lichidat fizic, nu de Ignat, ci taman în Sfânta Zi a Crăciunului – s-au învățat să reducă totul la dimensiunea distracției. Zile libere – „minivacanță”, excese bahice, discotecă, sex etc. etc.

Toate bune și frumoase, până la un punct. Unii mai rememorează și reverberează în Ajun, în fapt de saeară (copiii) sau în toiul nopții (junii și adulții) și fragmnte de colinde, mai mult sau mai puțin tradiționale. Numai că obiceiul și-a cam pierdut semnificația. Este neglijată tot mai mult dimensiunea spirituală a momentului, încărcătura aceasta ar trebui resetată și reiterată, ca să folosesc termeni tehnici pe trend. Să reînvățăm bucuria colindelor – raze de speranță, de lumină în casele românilor. Bucuria dăruirii, nu doar a primirii de daruri. Să devenim mai buni, mai generoși cu semenii aflați în lipsuri sau în suferință. „Și nu uita, când ești voios,/Române, să fii bun!” îndeamnă colinda. Dacă unor îmbuibați li se prăbușește „masa festivă” sub greutatea bucatelor alese, ale căror nume nici nu le pot pronunța, mai sunt și atâtea „bordeie fără foc”, case sărăcăcioase, cu oameni necăjiți și copilași care se bucură de un biscuit sau o portocală dăruite de „voluntari”. Unii români își permit să-și răsfețe odraslele cu voiaje la Polul Nord, în Laponia, țara fictivă a virtualului Moș Crăciun (Bună-seara, om bogat! O bagatelă de 5.000 de euro!), în vreme ce copii sărmani nu-și permit o pereche de încălțri spre a înfrunta drumul spre școală. Și nici nu e exclus ca fiii sărmanilor desculți să ajungă savanți, iar odraslele  îmbogățiților să-și încheie existența terestră încarcerați în habitaclul unui bolid pe care nu-l pot stăpâni la vârstă fragedă! E un teritoriu de răspundere și de angajare pentru toți, „de la vlădică la opincă”, guvernanți sau oameni simpli, buni creștini.

În definitiv, „migrația” nocturnă din casă în casă de gospodar din Ajunul Crăciunului nu s-a născut spre dedulcirea cu „porcării” și alcooluri; scopul era răspândira, disiparea în „prime-time” a  Veștii Minunate de la Viflaim. Și pentru că aminteam de Ignat, obiceiul barbar al  decimării râmătoarelor tot spre sacralitate trimite, animalele fiindd jertfite, odinioară, spre îmbunarea zeilor.

Tot jertfei hărăzit și Iisus, conform „proiectului” Tatălui Său. Și al nostru.

Crăciun frumos, oameni buni! Flori dalbe la fereastra sufletului curat și un An Nou senin.
MIHAI SUCIU

 

Editorial

Mihai S. 2

Majestate, să ne ierți!

 „Dar, vai, suntem cu toții actori într-o lume în schimbare!” – Shakespeare, Episcop către Arthur.

Actori sau numai actanți, toți jucăm teatru în tragi-comedia disimulării, a prefăcătoriei nonproductive; spectacolul globalizării ne circumscrie pe toți, oriunde ne-am afla. Un regizor nevăzut ne distribuie pe fiecare în dublu rol: actor, dar și spectator. În prim-planul scenei sau în fundal, protagonist sau doar „purtător de tavă”, ca actor. Pasiv de regulă în rolul de spectator, fără posibilitatea de a interveni în evoluția conflictului scenarizat. Cel mult, repugnându-ți rolul de „aplaudac”, arunci cu roșii (tot mai scumpe) și cu înjurături (tot mai ieftine, stoc supranormativ) în protagoniștii care joacă sau, mai degrabă, se joacă, inclusiv cu destinul tău, într-o vreme în care apetitul pentru spectacol este amplificat paroxistic de toate canalele (în multe cazuri, chiar… canale!) de comunicare. Evident pentru cel încă nemancurtizat, totul se reduce la manipulare; fie că manipulăm, fie că suntem manipulați, specatacol să fie! Cine să mai fie îngrozit de desfigurarea prin spectaculos!

Două specatcole paralele se derulează în acest moment al Țării, unul tragic absolut, tragi-comic și derizoriu al doilea. La ora când scriu aceste rânduri, ultimul rege al României – al  Regatului României – s-a întors definitiv acasă. Nu voi comenta evenimentul. Și nu că nu m-ar fi marcat destinul tragic al Majestății Sale, dar mă oripilează puhoiul de pricepuți într-ale monarhiei românești și fariseimul multora dintre ce care, acum, varsă lacrimi de crocodil, într-o farsă inabil pusă în scenă, în corul bocitoarelor infiltrându-se înșiși urmașii sau chiar cei care  și-au prigonit și mazilit suveranul de drept.

Odată cu stabilirea definitivă în cripta regală de la Curtea de Argeș, începe postumitatea Regelui Mihai I al României, dar și a monarhiei. Monarhia iese din scenă. Succesoarea la coroană, Margareta, conform unui istoric lucid, va fi întâistătătoarea în fruntea Familiei Regale și nu a Casei Regale. Postum, Regele Mihai va câștiga în popularitate, perceput la adevărata dimensiune a faptelor sale, stârnind inclusiv interesul multora dintre cei până azi ignoranți sau indiferenți. Dar – păcat! – doar postum. O personalitate emblematică a istoriei noastre tragice. Un rege tragic, cu un destin asumat, fără să fie vinovat, sau „vinovat fără vină”, mereu sub vremuri ca tot omul. Român adevărat, și nu doar prin naștere; capabil de sacrificiu pentru țara în care s-a născut, creștin ortodox convins și nu cum mimează maimarii zilei („Nihil sine Deo!” era antetul Casei Regale), emblemă a demnității românești autentice, aflată azi în mare penurie. Campion al răbdării umane și al iertării creștinești.

Aveam doar trei anișori când comuniștii au „abolit” monarhia, alungând ultimul purtător al coroanei de oțel (fabricată dintr-un tun turcesc capturat în Războiul de Independență!), în zorii „celei mai drepte orânduiri”. Asupra (ne)dreptăților „iepocii”, nu e cazul să zăbovim, ar fi, acum, cel puțin indecent. Cert e că 45 de ani am fost „beneficiar” și martor al exceselor și al manipulării abjecte sub minciuna-corolar „dictatura clasaei muncitoare”, cu aliatul ei la dictatură – țărănime muncitoare (era și „țărănime nemuncitroare”? Că muncitorime… nemuncitoare exista berechet!), secera împreunată cu ciocanul. Nu m-am gândit nicio clipă că și tatăl meu, țăran descins dintr-o „dinastie” țărănească și preoțească, era… dictator, chiar dacă, ce-i drept, în familie, mai avea și asemenea puseuri.  Sau tendințe, că nu toate îi ieșeau, îl mai obstrucționam noi, copiii,  supușii cu imbolduri de nesupușenie, un fel de clasă muncitoare minoră.

Revenind la Majestatea Sa, sunt dator să recunosc că i-am cunoscut mai bine, volens-nolens, pe comuniștii care l-au mazilit, uzurpându-i, cu poruncă de la Răsărit, tronul și țara, însăilând ulterior cele mai năstrușnice minciuni despre monarhie și monarhi. Mă mir că au rezistat și în povești capetele încoronate! Pe Mihai l-am descoperit pe o monedă, scăpată succesivelor reforme monetare, într-un tub de aluminiu, mascată  de alte tinichele sugerând noile vremuri. De pe metalul rece, îmi surâdea un chip de tânăr frumos, cu o privire caldă, senină și pătrunzătoare. La insistențele mele, părinții mi-au explicat, cu parcimonie, cine era personajul, avertizându-mă să nu scot o vorbă, după ce mi-au confiscat moneda. Unii săteni l-au cunoscut direct; despre un sătean chipeș și bine legat chiar se spunea că ar fi fost în Garda Regală ca militar în termen. Am aflat mai târziu că nu puține consătene tinere sau chiar mai puțin tinere suspinau pe ascuns la vederea imaginii regale, bine ferecată în suflet, din moment ce tăcerea devenise singura atitudine întru supraviețuire în libertate. O singură Ană s-a jertfit pentru Mihai; cu noblețe și răbdare, regina i-a împărtășit statutul de exilat, de desțărat, până la ultima suflare.

Am fost otrăvit cu tot felul de minciuni antimonarhice, Regele Mihai fiind acuzat de toate relele din lume, dar exclus total din actul istoric de la 23 august 1944. Paradigma nu s-a dat la întors nici după 1989. Trenul regal ticsit cu tablouri de valoare,  lingouri de aur, bijuterii etc. la părăsirea țării de   către monarhul alungat din țară continua să circule, la derută, prin mințile unor trădători la nivel înalt, indivizi fără Dumnezeu, care prăduiau țara; se dăduse dezlegare la marile privatizări  frauduloase. Cât pe ce să cad victimă propgndei deșănțate: în vreme ce ne târam tot mai gâfâind spre „cele mai înalte culmi”, ascultând mesajul de Anul Nou al regelui Mihai la un post de radio străin și interzis la noi, era cât pe ce să-l transfer și eu în tagma fariseilor: „Îți convine matale să ne urezi una și alta, spunând că ai grijă de noi, ne ai în vedere; ai de toate, în vreme ce noi ne târâm ca viermii!” Ignorant, greșeam: și ex-regele nostru, odată expulzat,  se chinuia din greu să asigure subzistența familiei spoliate, fără a-și pierde speranța, demnitatea și încrederea în țara noastră și a lui. Umilința doare, dar nu și ucide; îi poate supraviețui chiar și o ființă demnă, superioară. Din fericire, regele a supraviețuit și a fost învrednicit de Domnul cu o viață bogată în ani. Putea împărtăși soarta celuilalt mareșal, cu care a colaborat până la un punct, tot demn și el, inclusiv în fața plutonului de execuție,  și iubitor de țară până la sacrificiu – Ion Antonescu. Să ne amintim, tot tragic, prin crimă abominabilă, scotea din scenă „ciuma roșie” de la Răsărit familia țaristă. Istoria e doldora de asemenea „recompense”!

Mult mai târziu, din lecturi prohibite, am aflat adevărul istoric, rolul monarhiei și faptele adevărate ale mnonarhilor noștri, inclusiv misterul acelui an românesc de top, 1938, cât și despre supraeforturile de defăimare, denigrare și chiar acuzare a acestei instituții legale și constituționale, cu rădăcini adânci, bine ancorate în mentalul colectiv, în istorii.

Nu vreau să fiu pesimistul de serviciu, dar sunt convins că forma statală monarhică nu mai este de viitor la noi, retrăgându-se în istorie (deocamdată, impardonabil, escamotată și de manualele de istorie!), simultan cu plecarea Regelui Mihai în Împărăția Cerească. Revenirea la normal (Constituția din 1923) se putea petrece în 1990. Nu s-a vrut de sus. Unde s-a ajuns, se prea vede. Tot la spectacol. Spectacol politic. Insuși cel care s-a opus, alungându-l încă o dată în anul de rușine 1990, și-a cerut scuze. La ce mai folosesc?! Iar Herr president, tot os nemțesc, nu și… domnesc, a slobozit o frază lacrimogenă bine ticluită de purtătoarea lui de vorbe, după care și-a slobozit protestanții în stradă; al doilea și al treilea om în stat au pus de-un miting sau marș lacrimogen  în capitala banilor, după care și-au văzut de-ale lor – în principal, lupta cu statul „paralel”, iar premierul și-a exprimat, cu o tristețe copleșitoare, aproape lăcrimând printre ridurile adânci, regretul că nu ne conduce Majestatea Sa, fiind nevoiți dânșii să-i țină locul. Și ne părăsește intempestiv, prematur sau pretimpuriu, cam cum vine iarna și ne ia prin surprindere. Or, se vede, nici măcar gara din Curtea de Argeș nu era pregătită pentru întoarcerea definitivă a… sicriului regal, fiind în gravă suferință, vecină cu paragina. Doar locul de veci, prin osârdia Sfintei Biserici,  se dovedește primitor și… regal!

Iartă-ne, Majestate! Se vede și mai limpede acum că ți-ai iubit țara, poporul încredințat spre păstorire. Și o bună parte a acestuia chiar te plânge, cu lacrimi adevărate. Numai că oile rătăcitoare tot s-au rătăcit, inclusiv pe la cârma Republicii. Dumnezeu să te răsplătească în Împărăția Sa, că oamenii n-au fost în stare.

„Majestate, să ne ierți / Că-n decembrie-am fost beți!” Și continuăm să fim, încă nu ne-am trezit. Și – slabe speranțe, scrutând viitorul. Una dintre speranțele românilor tocmai a murit.

Mihai Suciu

Editorial

Mihai S. 2

                                              Porci paraleli

 La sfințirea (pe-atunci, inaugurare!) „Porcăriei” – după cum numeau sătenii complexul de creșterea și îngrășarea porcinelor, sau, mă rog, „suinelor” – din Cristurul Secuiesc, în regia știută, autăritățile harghitene au scos în față un secui falnic, cu mustață multilateral dezvoltată, dar cu un exercițiu precar al limbii oficiale a statului român. Prin consecință, actorul de prim-plan „strigat la el” din străfundul bojocilor personali: „Noi mulțumit, tovareșe secretar general, ca fecut la noi asta mare porcherie! Noi știut ca dumneavoastre  fecut și alte porcherii in țara…” Cei prezenți, oficiali și apaludaci de serviciu, s-au făcut că nu înțeleg subtextul, idem, Marele Ctitor. Tot acolo, pe Târnavă, avea să amplaseze și o… turnătorie de oțeluri înalt aliate, fie-i amintirea veșnică, din vreme ce turnătoria a fost reformată, supraviețuind în variante mult mai rafinate și mai neproductive pentru patrie, de teapa denunțului.

Dar să revenimla porci. La cei post-comuniști. Cârcotașii de serviciu susțin că nici cu porcii nu stăm tocmai bine, nefiind capabili să  hrănească natul. Siliți să apelăm la import: 50 % din porcăriile mâncate de românași și minoritarii conlocuitori, inclusiv sirieni, vin de-Afară. Porcării nu prea avem, dar facem, nono-stop. Noroc că, spune ministrul Daia, cu oaia stăm , cică, bine. Trebuie să (re)învățăm doar să belim oaia și să o mâncăm friptă sau tocănită, renunțând la excesul de caviar, morun sau stridii, care dăunează grav… pungii, chiar dacă tochitura cu mămăliguță nu se asezonează cu șampania. Nici măcar servită în cupe de plastic, cu clinchet estompat, să nu deranjeze amărăștenii consumatori de zaibăr. Probabil, reținerea românului vine dinspre nemuritoarea Mioriță, ființă patrupedă vorbitoare și iubitoare, empatizând 100% cu „mândrul ciobănel/tras ca prin inel”, hrănit exclusiv cu lactatele și carnea… miorițelor și a cârlanilor personali.

D’aia, fără a face neapărat elogiul oii în neo-balade post-moderne, nu putem uita nici calitățile belicoase, nici puseurile ei patriotice; veritabile rachete „Patriot”, dar mult mai ieftine, capabile să înece în apele Bosforului o corabie de război sub stindardul bunilor noștri vecini de la Răsărit.

În fine, cu oia ne-om mai sincroniza noi, jucând după ritmul politicii mioritice „Un pas înainte, doi înapoi”. Pasul înainte – existența a „două state paralelele”. Nu ne ajungea unul, că nici pe ăla nu prea eram capabili să-l gospodărim?! Unul oficial și legal constituit, al doilea paralel și ilegal, dar mult mai puternic, mai viclean și mai toxic prin efectul acțiunii. N-ar fi de mirare; doar avem și două state românești, tot paralele (cu Prutul!), cu puține șanse a de a reveni la proiect, din vreme ce se ivește mereu câte o buturugă tip Dodon, rusofon get-beget, revoltat la ultimul referendum că nu i s-a pus la dipoziție un buletin de vot pre limba lui (?!). Rămânem, deocamdată, pe varianta „Doi într-unul”, respectiv într-una: două state românești, o singură țară românească!

Revenind la teoria statelor paralele, întrebarea e una singură: ce îi lipsește statului legitim să-l spulbere pe intrusul uzurpator? Așteptau pomenitele rachete americane „Patriot” să-l atace? Oare nu cumva interferențele celor două entități, cu cânticele „patriotice”, drincuiri hard și porci sacrificați, indiferent că guiță în limba străbună sau în alte idiomuri?

Da, puterea legitimă știe, dar nu se bagă. Se smiorcăie că nu e lăsată „să-și facă treaba”, cum ar spune mânuitoarea dosarelor vrăjite, mânărite multe dintre ele. Cică, zice Statul la Putere, nu-i îngăduie Legea (dar să se arunce în „balta” Belinei îi permite?!). Atunci, să o schimbe! Să ignore spectacolele de operetă ieftină de pe străzi, din vreme ce și-a asumat răspunderea de a conduce, cu o majoritate confortabilă. Da, opoziția, compusă tot din aleși ai norodului, strigă iarna pe uliță, în loc să ofere alternativă credibilă unei puteri derutate și timorate, trimițând spre meciul David-Goliat. Penalii strigă împotriva penalilor. Hoții strigă ”Prindeți hoțul!”. Președintele însuși și-a scos mai deunăzi în stradă „proiectul de țară”, cu un singur paragraf/obiectiv: aneantizarea puterii politice legal constituite. Nu cumva și el este tot Putere?! Și tot ales. Se știe cum . Mult mai ales decât alții. Și la fel de penal ca indivizii arătați cu degetul și stigmatizați, excedând prezumția de nevinovăție. Ca la circ, șeful statului strigă împotriva statului în fruntea căruia s-a (o)pus. Nu cumva aici să fie vârful aisbergului plutitor în derivă: statul paralel? Musai să se mai lase de scris și să mai citească, inclusiv despre colegul său, Ludovic 14, care se substituia statului cu acel „Statul sunt eu!”. Eventual, băgată o conjuncție coordonatoare copulativă – și -, la începutul sintagmei sau la sfârșit (de mandat!). Ironie a soartei, la final de mandat(e) își va dobândi, legal, a șasea casă, în calitate  de fost șef de stat. Ar putea fi și cea mai mare. și ultima. (Cea de veci i se atribuie, definitiv, fiecărui muritor).

Concluzia, dragi oameni buni: dacă te amesteci în lături, riști să te mănânce porcii…

 

P.s. Bine informate și bine acoperite, bocitoarele de serviciu din Media dau de știre, sub embargo, ca zvon, cum că pe civilul Gabriel Oprea îl paște gândul să revină în politica noastră balcanică! Probabil, nu-i mai ajunge pensia de general făcut (nu născut!) plutonierului de campanie uns de un președinte bășcălios, plus stipendiul de conducător de școală doctorală etc. etc. Ne răpunea dorul de el! Și livingul lui tânjea după chipuri îngerești. Individul prefigurează schimbări și reformări. Prioritate zero: redecorarea și deparazitarea multmediatizatei sale sufragerii, aflată în cătarea unei comisii parlamentare pe degeaba. Va urma, sigur, și sfințirea, sfeștania și aghiazma. Că doar suntem creștini. Sau cretini.

Cât despre porci, numai de bine. Sfântul Ignatie să-i aibă în pază și în vedere! Restul îl facem noi. Tobă, file, caltaboși, cârnați, slană…

 

 

Editorial

ratiu

Ghid pentru „deștepții de rezervă”!
Îi găsești (și) printre cunoscuți, cel mai adesea îi vezi la televizor, prin piețele României la  proteste, „analiști și banaliști”-cum le-ar spune Radu Cosașu, ori  „păpușarii de pe  Facebook”-cum îi denumește Alina Mungiu-Pippidi, tipii ăștia au soluții la orice, indiferent de domeniu, n-au dubii, nu-și pun întrebări, n-au îndoieli, ei știut tot, dar absolut  tot, tot, tot…Nu există probleme în lume la care ei să nu aibă soluții!
Că tot se vorbește zilele acestea despre politizarea JUSTIȚIEI  din România, este bine să știm cum este în alte țări, bunăoară în  S.U.A.
Sistemul juridic  american este un sistem complex, sofisticat, ierarhic, cu multe niveluri de apel(recurs). Judecătoriile și judecătorii NU sunt subordonați ramurii executive a guvernului, nici președintelui și nici Departamentului de Justiție. Ultimul are autoritate asupra procurorilor și agențiilor de investigație, inclusiv FBI, dar NU și asupra judecătorilor, tribunalelor și deciziilor lor. Forul conducător al sistemului judiciar este Curtea Supremă(cum este la noi Curtea Constituțională, n.a.). O hotărâre a acesteia este de necontestat și nu mai poate fi apelată de alt for. Curtea Supremă, pe lângă alte atribuții, chiar asta face: veghează asupra constituționalității legilor elaborate de Congres sau de statele americane. În anul 1803, celebrul judecător suprem John Marshall a spus: „Un act legislativ care se opune Constituției nu este lege…”!
Când un loc de judecător suprem devine vacant, candidații sunt propuși de președintele în funcție, analizați și intervievați de membrii Congresului, de Comisia Juridică a Congresului și apoi votați de Senat.
Fiecare președinte încearcă, atunci când se ivește ocazia unei numiri la Curtea Supremă, să insereze un judecător care trebuie să aibă calități etice și intelectuale deosebite, care să fi scris lucrări sau analize juridice
în cazuri deosebite și care să aibă o experiență majoră în magistratură. De asemenea, selecția președintelui are în vedere orientarea ideologică a candidatului, care se va reflecta-în măsura în care aceste lucruri pot fi prezise-în ce va hotărî Curtea în anii următori. Dar lucrurile nu ies întotdeauna așa: judecătorii cotați la vremea numirii lor ca fiind conservatori s-au dovedit în cariera ulterioară înclinați spre concepții  liberale. Și invers. Pe măsură ce îmbătrânesc în poziția de judecători supremi, confruntați zilnic cu dificultatea cazurilor și trăind în lumea elevată a celor mai înalte logici juridice ale prezentului și trecutului, acești oameni își schimbă reacțiile și felul în care privesc lumea, națiunea și viitorul. Dumnezeul lor este Constituția americană și devin din ce în ce mai preocupați de exemplele pe care le lasă ei magistraților de mai târziu, care vor  căuta argumentele   și dreptatea în judecățile lor de azi”.
Încă ceva:  judecătorii de la Curtea Supremă a S.U.A. sunt aleși pe viață.
Aurel Rațiu
Sursa info: America povestită unui prieten din România, Martin S. Martin, Editura Humanitas, 2012, pag. 164-175.

Editorial

Mihai S. 2

                                         Tudorițo, nene!

Cine te-a făcut om mare, Tudorițo, nene!…

Intenționat, am coroborat două versuri cu cântec, ușor unul, popular al doilea, spre a ajunge la distinsul ministru al Justiției, în pofida prenumelui diminutivat la naștere, fără acordul purtătorului. Un profesionist adevărat al unui domeniu atât de controversat cum este Justiția, dar la care se pricep tot mai mulți, odată cu puhoiul de blonde ieșite pe porțile unor facultăți de drept. Și nu cred că cineva îl poate suspecta de ignoranță în materie sau de rea intenție, pe fond, chiar dacă săgeți otrăvite s-au ațintit asupra Domniei Sale îndată după înscăunare (învestitură), cu vădită prezumpție de… vinovăție! Singur printre pesediști sau coalizați, competentul profesor de drept pare imun față de influențe și presiuni, rob doar cunoștințelor și conștiinței.

Nu mi-am propus să-i fiu avocat domnului T.T., nici nu are nevoie de asemenea servicii, dar m-a deranjat ieșirea publică a altui profesor, ajuns șef al statului. Președintele afirma că susnumitul nu mai este profesor, ci ministru. Este, domnule președinte; nimeni nu i-a anulat nici diploma nici expertiza, cum este (ar trebui să fie) și cazul Domniei Voastre. Și când doarme, domnul T.T. știe mai mult Drept decât colegii de breaslă sau  alții mai mari. La stat și la sfat. Nu și-a pierdut nici simțul dreptății omul, dar nici al umorului. Memorabilă ideea unui parlamemnt tricameral, la cele două camere tradiționale adăugându-se „camera procurorilor”, care ar dori să le controleze și să le dirijeze pe primele două, într-un soi de republică dictatorială a procurorilor.

Toate ar fi bune și frumoase dacă sistemul nostru de justiție ar fi după chipul și asemănarea ministrului actual. Dar nu este. Doar Președintele percepe o Justiție omogenă, cu oameni integri, incoruptibili, demni de sfintele icoane, și îndeamnă societatea civilă infiltrată de necivili să o apere, fie și în stradă. O fi bine, o fi corect, în limitele fișei postului? „Jos labele de pe DNA!”, zice. Să nu fi văzut rostogolindu-se amenințător nicio… portocală pe culoarele instituției?! Dilema predecesorului său, Traian Băsescu, stă în picioare: într-o țară a corupției generalizate, cu 500 de parlamentari corupți (prezumptiv), toți cei câteva mii de angajați ai sistemului judiciar să fie integri? Glisăm în teritoriul paradoxurilor. Și tot domnul fost clarifica tranșant o altă chestiune esențială: magistrat este exclusiv judecătorul, nici procurorul, nici avocatul, aceștia putând fi alăturați pe orizontală și asimilați. Diferența este că unul apără (sau ar trebui să apere!) statul, celălalt își apără clientul. Bine plătiți, din surse diferite, și unul, și celălalt. Nici cu veniturile judecătorului nu mi-e rușine; nu degeaba, o profesoară emerită, cu toate gradele didactice, opta pentru jumătate din pensia soțului defunct! Dar justiția, uneori chiar dreptatea, se face în sala de judecată, unde suveran ar tebui să fie judecătorul. Și, nu-i așa, „Nimeni nu este mai presus de lege!”. Frumos slogan…

Într-un cadru ideal, atenționarea domnului președinte ar fi corectă: nimeni să nu se atingă de Justiție nici măcar cu… o portocală! Dacă inamovibilitatea este asigurată, remunerarea barosană așișderea, infailibilitatea depinde de domniile lor. Cele 252 de sentințe respinse de CEDO ar trebui să dea de gândit, inclusiv cabinetului prezidențial. Și, dacă nimeni nu este mai presus de lege, autorii hotărârilor judecătorești greșite cu voia sau din ignoranță ar trebui să plătească. Direct, personal, nu prin reprezentanți ce compun statul român. Răspunderea este o condiție în orice (altă) profesie. Și de regulă, vinovatul plătește ca  popa. Nu și judecătorul sau procurorul. Cât despre parchetul însărcinat cu anticorupția, este bine să fie „atent la toți și la toate”, în limitele prerogativelor și ale legii. Inclusiv, un ochi interior, focusându-i pe cei care „își fac treaba în toate dosarele”, cum afirma, textual, șefa.

Mai plutește peste toate o întrebare: cine îi controlează pe controlori?

Oricum, principiul comunist „Dai în mine, dai în tine,/Dai în fabrici și uzine!” nu mai stă în picioare. Pentru că nu prea mai „râd în soare” nici fabrici, nici uzine. Doar noi ce „ne mai râdem”. Până când, doamnelor și domnilor?!
Mihai Suciu

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Editorial

Mihai S. 2

Între pământ și cer, moaștele

 Educat de părinți în respect pentru cele sfinte – era să zic „cu frica de Dumnezeu”, dar nu voi zice socotind că nu acesta este termenul care să definească relația creștinului cu Divinitatea -, așadar, deprins „să dau cezarului ce-i al cezarului și lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu”, nu voi subscrie și la niște excese prea evidente în practica de cult. Mi se pare inuman, și mă îndoiesc să fie pe placul Domnului, ca un nevolnic în vârstă să aștepte la o coadă de 10 ore, bătut de soare sau  muiat de ploaie, pentru a săruta niște moaște. Înțeleg, toți avem nevoie de puncte de sprijin ale speranței în acest univers labil; până și cel aflat cu un picior în groapă mai cerșește și chiar… negociază clipa de viață, deși pe deplin conștient că suntem trecători, pasageri doar pe această planetă și în această lume, nedeținând „cetăți stătătoare”. Nu exclud nici prezența minunii în acest univers complex și infinit, dar minunea numărul 1 mi se pare a fi tocmai creația divină numită om, care se cere apărată, inclusiv de către Autor. Cu atât mai mult, suntem datori să ne păstrăm demnitatea, care, sunt convins, se circumscrie și celor 10 porunci, fără a le încălca sau leza.

Nu în puție cazuri, autorii exceselor sunt, voit sau inconștient, înșiși slujitorii în sutană ai Domnului  din Cer, personificându-l într-un despot nemilos și amenințând cu ”necruțătoarea Judecată de Apoi”. Crâncenă să fie, așa e corect, dar nu pentru creștinul care l-a cinstit toată viața cu respect și sinceritate, care, măcar Acolo, să aibă parte de o judecată dreaptă, nepărtinitoare, din moment ce „nu e om pe lume să nu păcătuiască, numai Tu singur ești fără de păcat; dreptatea Ta este Dreptate și cuvântul Tău este adevărul”. Nevinovatul de păcate capitale trebuie să se înfățișeze senin în „boxa” divină. Nu și cei care au beneficiat recent de „porți deschise” ale pușcăiilor patriei, pe al cărui cazier stă scris „criminal”, „violator” sau „tâlhar”. Și-apoi, nu cred că domniile lor fac parte din tagma celor care își încearcă norocul și răbdarea în contactul fugar cu sfintele moaște.

Iar coada, cu referință la șirul de oameni așteptând disciplinați și smeriți ceva, ea pare o pedeapsă sau un canon pentru român. O credeam doar simbol al unei lumi apuse pe la noi, dar, se vede, ne-a intrat în reflex, nu suntem capabili să renunțăm la umilitorul obicei. Am fost obligat și eu să mă aliniez pe la cozi să „cerșesc pe bani”, câștigați cu truda frunții, o pungă cu nenorociții de „frați Petreuș”, doi amărâți de pui subdezvoltați, cântărind o jumate de kil în „duet”, sau să străbat cu mașina  un kilometru în… două-trei ore spre a-mi obține rația lunară de benzină. Până și banala hârtie igienică era… cu coadă. Nu o dată, pierdeai vremea degeaba, valorosul fond de marfă epuizându-se sub ochii tăi, fiind limita. Fondul de marfă. Uneori, și cumpărătorul. Sau, mai degrabă, sistemul.

Niciodată, la nicio coadă, nu mi-a fost dat să întâlnesc vreun reprezentant al notabilităților. Așa cum, nici în ziua de azi, n-ai să vezi vreun ierarh, fie el chiar… candidat la moaște (nu se știe niciodată, și ei au fost pământeni, oameni!), cu odăjdii scumpe, cusute cu fir de aur și împovărați de cruci așișderea, așteptându-și supus rândul în fața Sfintei Racle. Coborât la București din… Cer (ateriza cu avionul personal!), omologul rus al Patriarhului nostru, Preafericitul Chiril, păstorind peste o sută de milioane de creștini ortodocși ai Mamei Rusii, venea să dubleze „rația de mumie”, aducând o răcluță meșteșugită și aurită cu un crâmpei din moaștele unui sfânt venerat de ei, alăturat Sfântului Dimitrie, ocrotitorul Capitalei. Lăudabil gestul, în ultimă instanță, chiar dacă diminua, strategic, însemnătatea și infailibilitatea sfântului autohton, dar orice mână întinsă cu pumnul desfăcut se cere prețuită ca atare. Însă eu, nevrednicul, mi-am amintit gestul mamei mele când un trimis al autorităților comuniste îi conferea Medalia Maternității: „Mai bine mi-ați fi dat 100 de lei!”. Da, o răcluță nu cu mult mai mare decât lăcașul moaștelor lui Chiril, putea adăposti Tezaurul nostru încredințat „prietenilor” de la Răsărit întru ocrotire la vremuri tulburi. Și nici măcar nu trebuia aurită cutiuța; metale prețioase se aflau berechet înăuntru. Să mai menționăm și diferența esențială dintre cei doi Preafericiți: în vreme ce întâiulstătător al BOR Daniel este canonizat să străbată drumurile precare ale țării sale în niște nenorocite de mașini de câteva sute de mii de euro/bucată, Marele Chiril dispune și de avionul pomnit, dar și de corabie personală. Mare și diferența între afacerile „păstorite” de cei doi înalți ierarhi.

Nu se cade nici să glumim cu cele sfinte, să le luăm în derâdere sau în deșert. Pe un post de radio, într-o emisiune cu pretenții culturale și chiar justițiare, în apărarea limbii,  se introspecta sensul termenului „beatificare”. Ascultătorul trebuia să opteze între mai multe variante oferite: „a da de  băut cuiva până uită de toate” , „a înfrumuseța un obiect” ș.a. No coment! Deși puseurile ateiste sunt evidente, neputând fi mascate  nici cornițele lui Michiduță.

Concluzia e una și e tristă: Avem un singur Preafericit într-o țară de preanefericiți…

 

P.s. Apropo de „porți deschse” la jilave și doftane, coroborat cu imaginile și veștile despre „haiducul” Bercea Mondialu’ și ceata lui, m-am repezit să-mi achit până la ultima restanță obligațiile către clanurile mafiote: curentul electric, apa, întreținerea, impozitul p mașină, rovinieta, dările

Editorial

Oaia lui Daia, „dronată”

Printre interminabile hămăituri și „breaking news”-uri de doi bani generate de noua gâlceavă a celor de la putere, care vor fi, negreșit, finalizate prin tradiționalul „pupat Piața Endependenței”, continuându-și setea nepotolită de puetere și goana bezmetică după bani și alte foloase necuvenite, se înghesuie o știricică demnă de atenție. Cică în dotarea stânii și în fișa postului ciobanului, întru ușurarea prestației străvechi, va intra… drona. Din moment ce clonarea bietei oițe australiene Doly nu a reprezentat tocmai o reușită, se caută alte metode moderne de preservare și de sporire a turmei. Da, drona, acel obiect  zburător de dimensiuni modeste va supraveghea turma de oi, trimițând în șomaj pricăjitul cățel – mic dar dat dracului! –  care ținea turma  unită„ciopor”, aducând pe cărarea dreaptă și miorițele rebele, cu impulsuri  secesioniste prin capetele lor mici și pătrate. Numit „cățel de serviciu”, paznic activ și vrednic (stâna are și câini  specializați în atac, dulăii, care apără  inventarul viu al stânii). Cu o singură precizare: drona se  va limita la monitorizarea turmei, neasumându-și și paza sau dirijarea ei sau recuperarea oițelor rătăcite. Dar să mai avem puțintică răbdare: viitorul ne  atârnă în față. Și nouă, oamenilor, și oilor. Trebuie să-i primim cu bucurie și speranță provocările, chiar dacă unii mai afurisesc Internetul și fug de IT ca dracu’ de tămâie. Nu vor bântui prea multe furtuni peste Hășmaș până când extraordinarii șolari bistrițeni, urmași ai destoinicilor ciobani din munții Năsăudului, vor ivi și roboțelul cu atari misiuni pastorale. Și, parafrazând poetul (nu să-l plagiez!), nu de drona ovină mă cutremur, ci de falsificarea produselor trudei oii, prin penetrarea tot mai agresivă și mai obraznică a brânzeturilor „bio” cu e-uri, potențiatori de gust și alte nenorociri.

Nu este singura solie a progresului urcat pe vârf de munte. De niște ani buni, ciobanul și-a biruit și singurătatea, înlocuind nedespărțitul fluier cu telefonul mobil. Astfel, nu se mai limitează la niște întrebări cardinale  confesate unei miorițe. În loc să se lamenteze în balade și alte specii folclorice, el comunică banalități prin SMS-uri cu iubite adevărate, în carne și mai ales oase, virtuale perechi pentru „gospodar fără pereche” ce este. S-a  mai modernizat, deși tot în trend minimalist, și inventarul stânii, ba chiar bucătăria,  indigestele balmoș sau jântița fiind uzurpate de hrană modernă, precum hot-dog sau chipsuri. Trai pe vătrai, nineacă! Sau pe microunde.

Atâtea prefaceri în timp istoric scurt: doar o viață de om, medie! Salt incredibil, uimitor. Dacă nu credeți, cei mai cârcotași urcați la izvorul (natural!) Oltului cu Geo Bogza! : „Din această colibă plină de fum, hornul – cu darul lui de a despărți focul în două, păstrând sub acoperișuri numai căldura – apare ca o născocire epocală, demnă să  boteze un ev. Dar, pe Hășmașul Mare, domnește un ev mai de demult”. Vă invităm cu drag să pășiți și pragul lăcașului unicameral  numit stână, „mai strâmtă și mai fragilă decât o barcă este coliba, pe care și-au întocmit-o din coji de copac, înțepenite cu bolovani”. Dotări: „Două pietre mari, cu muchiile drepte, alcătuiesc cea mai de seamă zestre a ei: vatra. Pe o mică poliță, sau prin unghere, se văd lucrurile aduse din sat”, reamintind o civilizație „rămasă la hotarele acestui spațiu imens. Sunt mai puține și mai dispersate decât într-o insulă, în urma unui naufragiu: un cojoc vechi, o căciulă, o țoală roasă, o frânghie de doi metri, o pălărie neagră mototolită, o ladă, un clopot, o haină groasă ruptă, o sticlă de bere goală, un tuci mare, un tuci mic, o sticlă de oțet, un fluier înnegrit de fum, o căldare de zinc, o traistă cu mălai, o traistă cu sare, un castron de tablă, o oală de pământ, un hârdău de lemn, o strachină, trei linguri de metal, patru cutii de chibrituri goale…”. (Geo Bogza, Cartea Oltului)

Nu înseamnă că nu mai există probleme de rezolvat într-un viitor mai apropiat sau mai depărtat, dar relația Oaia-Daia, realist fundamentată și frontal abordată de către simpaticul ministru al Șeptelului și al Solului este chezășia reușitei. El nu a lăsat răii să reducă drastic echipa de pază a stânii, intransigenții câini ciobănești, dar, în perspectivă, niște roboței  energici ar putea fi la fel de eficienți sau și mai. Capabili chiar să latre. Sau să fugă, cu coada bateriei între picioare.

Pe moment, ciobănașul în blugi și adidași de marcă, cu mobilul înfipt în șerpar și tranzistorul aninat de bârnele stânii, sau chiar tableta pe poliță, mai visează, sprijinit în bâta străveche, reglementarea relației cu prădătorii. Dacă habitatul ciobanului este OK, nu aceeași este situația habitatului ursului, tot mai vulnerabilizat prin prăduirea pădurii. „Drujba lui Dumnezeu” a pătruns până în creierii munților, obligând fiara să coboare în scopuri de aprovizionare pe la stâni sau chiar în inima satelor de munte. Și, paradoxal, în vreme ce efectivele oamenilor scad spectaculos, populația ursească nu contenește să crească, revendicând și acaparând habitatul omului.  Nu ar fi exclus ca, la următoarele alegeri locale, cei mai fioroși  și mai nesătui urși să ajungă chiar primari! Musai să ne grăbim cu robotizarea! Până atunci, salutăm și aplaudăm drona la stână.

 

P.s. Drona, tot mai frecvent utilizată, dar și tot mai accesibilă ca preț, comparativ cu – de-o pildă – mașinuța electrică sau hibridă, nu mai e de mult noutate pe alte picioare de plai. În Dubai, oraș în deșert, superinteligent, polițiștii au fost dotați chiar cu… motociclete zburătoare, capabile să-și înalțe purtătorul la 6 metri deasupra  deșertului. Vor fluiera de sus și tot de-acolo vor veghea (ne)liniștea ineditului oraș. Ce-i drept, și la noi, cei mai mulți vajnici apărători ai ordinii și ai siguranței la drumul mare ne privesc tot de sus, fie ei pe carosabil, fie în șanț; „în decor”, cum s-ar exprima Domniile Lor.

Mihai Suciu

 

Editorial

 Tudorițo, nene!

Cine te-a făcut om mare, Tudorițo, nene!…

Intenționat, am coroborat două versuri cu cântec, ușor unul, popular al doilea, spre a ajunge la distinsul ministru al Justiției, în pofida prenumelui diminutivat la naștere, fără acordul purtătorului. Un profesionist adevărat al unui domeniu atât de controversat cum este Justiția, dar la care se pricep tot mai mulți, odată cu puhoiul de blonde ieșite pe porțile unor facultăți de drept. Și nu cred că cineva îl poate suspecta de ignoranță în materie sau de rea intenție, pe fond, chiar dacă săgeți otrăvite s-au ațintit asupra Domniei Sale îndată după înscăunare (învestitură), cu vădită prezumpție de… vinovăție! Singur printre pesediști sau coalizați, competentul profesor de drept pare imun față de influențe și presiuni, rob doar cunoștințelor și conștiinței.

Nu mi-am propus să-i fiu avocat domnului T.T., nici nu are nevoie de asemenea servicii, dar m-a deranjat ieșirea publică a altui profesor, ajuns șef al statului. Președintele afirma că susnumitul nu mai este profesor, ci ministru. Este, domnule președinte; nimeni nu i-a anulat nici diploma nici expertiza, cum este (ar trebui să fie) și cazul Domniei Voastre. Și când doarme, domnul T.T. știe mai mult Drept decât colegii de breaslă sau  alții mai mari. La stat și la sfat. Nu și-a pierdut nici simțul dreptății omul, dar nici al umorului. Memorabilă ideea unui parlamemnt tricameral, la cele două camere tradiționale adăugându-se „camera procurorilor”, care ar dori să le controleze și să le dirijeze pe primele două, într-un soi de republică dictatorială a procurorilor.

Toate ar fi bune și frumoase dacă sistemul nostru de justiție ar fi după chipul și asemănarea ministrului actual. Dar nu este. Doar Președintele percepe o Justiție omogenă, cu oameni integri, incoruptibili, demni de sfintele icoane, și îndeamnă societatea civilă infiltrată de necivili să o apere, fie și în stradă. O fi bine, o fi corect, în limitele fișei postului? „Jos labele de pe DNA!”, zice. Să nu fi văzut rostogolindu-se amenințător nicio… portocală pe culoarele instituției?! Dilema predecesorului său, Traian Băsescu, stă în picioare: într-o țară a corupției generalizate, cu 500 de parlamentari corupți (prezumptiv), toți cei câteva mii de angajați ai sistemului judiciar să fie integri? Glisăm în teritoriul paradoxurilor. Și tot domnul fost clarifica tranșant o altă chestiune esențială: magistrat este exclusiv judecătorul, nici procurorul, nici avocatul, aceștia putând fi alăturați pe orizontală și asimilați. Diferența este că unul apără (sau ar trebui să apere!) statul, celălalt își apără clientul. Bine plătiți, din surse diferite, și unul, și celălalt. Nici cu veniturile judecătorului nu mi-e rușine; nu degeaba, o profesoară emerită, cu toate gradele didactice, opta pentru jumătate din pensia soțului defunct! Dar justiția, uneori chiar dreptatea, se face în sala de judecată, unde suveran ar tebui să fie judecătorul. Și, nu-i așa, „Nimeni nu este mai presus de lege!”. Frumos slogan…

Într-un cadru ideal, atenționarea domnului președinte ar fi corectă: nimeni să nu se atingă de Justiție nici măcar cu… o portocală! Dacă inamovibilitatea este asigurată, remunerarea barosană așișderea, infailibilitatea depinde de domniile lor. Cele 252 de sentințe respinse de CEDO ar trebui să dea de gândit, inclusiv cabinetului prezidențial. Și, dacă nimeni nu este mai presus de lege, autorii hotărârilor judecătorești greșite cu voia sau din ignoranță ar trebui să plătească. Direct, personal, nu prin reprezentanți ce compun statul român. Răspunderea este o condiție în orice (altă) profesie. Și de regulă, vinovatul plătește ca  popa. Nu și judecătorul sau procurorul. Cât despre parchetul însărcinat cu anticorupția, este bine să fie „atent la toți și la toate”, în limitele prerogativelor și ale legii. Inclusiv, un ochi interior, focusându-i pe cei care „își fac treaba în toate dosarele”, cum afirma, textual, șefa.

Mai plutește peste toate o întrebare: cine îi controlează pe controlori?

Oricum, principiul comunist „Dai în mine, dai în tine,/Dai în fabrici și uzine!” nu mai stă în picioare. Pentru că nu prea mai „râd în soare” nici fabrici, nici uzine. Doar noi ce „ne mai râdem”. Până când, doamnelor și domnilor?!

Mihai Suciu